Odă suferinţei

Când îmi prinzi sufletul

În ghearele tale ascuţite

Şi mi-l sfîşii,

Şi-i împrăştii zdrenţele

Pe fila albă a vieţii.

Ce amară eşti, suferinţă...

Când îmi strângi trupul

Între ciocanul tău nevăzut

 şi nicovala ta fierbinte

Şi-l străbaţi ca un fulger

Sau ca un dangăt surd de clopot,

Ce nemiloasă eşti, suferinţă...

Când îţi retragi norii

Şi laşi să pătrundă raze sfioase,

Şi un pui de curcubeu îmi colindă casa,

Ce-ncântătoare eşti, Suferinţă...