Caut cuvinte

Mă gândesc la câteva cuvinte prin care

 copiii să mă țină minte și poate

 în suflet să le frământe

ca pe  niște aluat pentru

plăcinte moale moale ca

urechiușa unui prunc punct

cuvintele în fântâna sufletului 

se ascund se dau tot mai la fund

și mai la fund esența să nu le-o

 mai pătrund ș-apoi cuvintele

 acestea ca niște săbioare din

inima lor fragedă să doboare

orice rău care le va ieși în cale și

 să-i apere de tot ce în viața lor

o să tune și o să scapere și o să

 le aducă nemulțumire sau

o să- supere sau o să-i mire o

 să le trezească o tristă uimire sau

doamne ferește rătăcire de aceea

vreau să găsesc cuvintele acelea

 purificatoare pentru clipa gri când

doare tot și răul vrea să te doboare ca

 un balaur mai caut cuvântele- acelea de

 aur de tămâie de alinare și viața mea

devine o interminabilă căutare dacă

 le-ar ști cineva mi le-ar spune oare?

Încercare

Încerc să dărâm închisorile din suflet

una câte una

cu tenacitate și râvnă

cu înverșunare și sete

și ele cad anevoios

nesupunându-se

ghemuindu-se

rezistând

luptând

până la ultima pietricică

până la ultimul fir de nisip

până la ultima îndoială.

Mă zbat să gonesc îndoiala din suflet

rând pe rând

cu entuziasm și convingere

cu bucurie și grijă

și ele se târăsc dureros

încolăcindu-se

șchiopătând

opunându-se

până la ultima speranță

până la ultimul avânt

până la ultimul geamăt.

Încerc să alung durerea din suflet

cu dor și patimă

cu ardoare și încredere

și ea se ține ca o liană

zbătându-se

învârtejindu-se

rostogolindu-se

până la ultima lacrimă

până la ultima trădare

până la ultima suflare.

Ieri-azi

                         Încă mai ieri

Eram două picături

Unindu-se

Prelingându-se una în alta –

Azi suntem două oceane de gheaţă.

                        Încă mai ieri eram două frunze

Pe acelaşi ram

Şoptindu-şi secretele

Atingându-se

Înfiorându-se la aceeaşi adiere –

Azi suntem

Două crengi uscate

Bune de aruncat pe foc.

                           Încă mai ieri eram

Doi nori portocalii

Pe un cer albastru, imens

Jucându-se plimbându-se de mână

Prin înălţimea azurie –

Azi suntem două ploi

Cu grindină, nemângâiate

neaşteptate de nimeni...

                           Încă mai ieri

Eram două petale albe de armonie –

Azi  - două  frunţi încruntate

Ce nu mai vor să se ştie...

Dezmărginire

Un vultur cu aripi

scăldate în nori

Străbate prin ceaţă

troiene de dor

Cu ochii distinge

pământul sortit

Să doarmă în neguri,

s-apună grăbit.

El mângâie naltul

cu zboru-i măreţ

Străbate stihia

vâslind îndrăzneţ.

Se uită cu milă

la oameni, la flori

Şi-n trupu-i de-acvilă

pătrunde-un fior.

Ce cruntă e viaţa

fără aripi de zbor

Ce seacă-i speranţa

                               când clipele dor.

Ce-avere imensă  –

optimism şi visare

Şi-o inimă caldă,

 muiată în soare.

***

Mă-nvelesc

în coconul meu

şi stau pitulată -

aţtept să răsară

soarele,

să-mi înveselească

sufletul,

să-mi trimită

cocori grijulii

care să-şi fâlfâie aripile

peste visele mele

adormite,

să le trezească...

Primăvara oftează

în labirintul meu

şi se-ncolăceşte

cu şarpele aşteptării.

Ceas

Ticăie, ticăie, ticăie

Nemilos, ritmic, monoton

Sfărâmându-se în clipe

în ore, în zile, în veacuri.

Noi, ca nişte fire de mac,

Prelingându-ne pe sub nisipuri

Striviţí de  o roată imensă

A uitării de sine,

A uitării de toate,

A uitării de moarte...

Dor de cândva

mi-e dor de sufletul meu de cândva când

totul mă uimea și-mi trezea visuri

aprinse fiori când toate întâmplările

îmi păreau sărbători și iarna era atât

 de frumoasă cu cizmele tatei de chirză

ieșeam din casă în hudicioară și-mi părea

 că sunt într-o vrajă ușoară zburam pân-la

pârâul din vale nu-mi păsa de salcâmii cu

spini din cărare și nu-mi trebuia niciun joc

mai grozav căci toate minutele mi

se opreau în prag eu doar le-mbrățișam cu

 brațele-amândouă și așteptam cu jind să

ningă să plouă să pășesc desculță prin

 băltoacă și să alerg liberă pe toloacă să

fac coronițe de păpădii și soarele

 să coboare spre chindii cu

mierea zilei prinsă în plete iar

parfumul greu al vetrei să mă

îmbete cu o dâră amăruie de

fum de iarbă și de gutui pe care

 le ronțăiam ca pe-un dar și-apoi

 dormeam dusă legănată de perna cu

 vise colorate care mă ducea într-o

 lume caldă cu brațele deschise unde

toate îmi erau permise iar eu

cu uimirea în ochi incrustată mă

 credeam din toți cea mai bogată...

ah iată de ce mi-e dor de odată...