„Cărţile au menirea să ne aducă aminte ce măgari şi nerozi suntem.” (Ray Bradbury)
Insuficienţa de lectură e o problemă ce frământa o mulţime de oameni, o adevărată ameninţare a spiritului integru, a progresului mentalităţii umane, e o catastrofă ce ameninţă sărăcirea definitivă şi irecuperabilă a intelectului, dar şi a sufletului nostru. Cartea dispare treptat din casele noastre, de pe noptierele noastre, din viaţa noastră... Unii elevi, dar şi profesorii, fug de ea ca... dracul de tămîie. Găsesc variate motive pentru a se justifica: că-s prea scumpe, că nu-s interesante, că adorm cînd încep să citească, că n-au timp suficient... Într-un interviu, N. Dabija mărturisea că l-a întrebat pe un nepot al său, băiat şmecher de altfel în viaţă, dacă citeşte cărţi. La care acesta i-a răspuns: „ Da ce?-s prost?” trebuie deci să te înscrii în categoria proştilor, ca să citeşti. Iată cum s-au... inversat lucrurile. De fapt, multe sunt anapoda în ultimul deceniu. „ Lumea asta e pe dos / Toate merg cu capu-n jos”, scria I. Creangă încă în sec. XIX.
Dar să revenim la carte, la dorinţa de o avea în capul mesei. Cît de previzibil s-a dovedit a fi Ray Bradbury, care a publicat încă în 1953 (!) o carte despre dispariţia literaturii, ce poartă titlul Farenheit 541. Titlul se descifrează simplu – e temperatura la care se încinge hîrtia. Subiectul e cutremurător: pompierii nu mai sting incendiile ca odinioară, ci dau foc cărţilor şi caselor unde sunt găsite acestea: „― E o muncă frumoasă. Luni o arzi pe Millay, miercuri îl arzi pe Whitman, vineri pe Faulkner – îi arzi până se prefac în cenuşă, pe urmă arzi şi cenuşa: asta-i deviza noastră profesională.”
Cărţile sunt considerate un adevărat pericol, chiar dacă ei nu le-au citit. În schimb, ei observă că se întîmplă ceva cu oamenii care le citesc. Aceştia gîndesc, admiră natura, ies la plimbare în serile cu lună, contemplează răsăritul soarelui. Să culegi flori, să mergi pe jos, să discuţi seara, adunaţi în jurul mesei, să rîzi spontan – aşa ceva este inadmisibil. Ei se întreabă cu stupoare: ce-o fi asta? „N-ai fost acolo, n-ai văzut cu ochii tăi. Trebuie să fie ceva în cărţile astea, ceva pe care nu ni-l putem închipui, dacă o femeie e în stare să rămână, de dragul lor, într-o casă în flăcări! Nu rămâi de florile mărului într-o astfel de casă.”
De asemenea, pompierii, arzătorii de cărţi, îi consideră ciudaţi pe cei care citesc, nu le înţeleg comportamentul, sunt tulburaţi cînd se află în preajma lor. Ei ştiu că oamenii trebuie să fie surzi şi orbi. „În zilele noastre nu te mai ascultă nimeni. Nici măcar cu pereţi nu pot vorbi, pentru că pereţi zbiară la mine. Cu nevastă-mea nu pot sta de vorbă pentru că ea ascultă pereţii. Am simţit nevoia să găsesc pe cineva care să mă asculte; şi poate că, dacă m-ar lăsa să vorbesc destul, aş ajunge să vorbesc omeneşte. De asemenea, aş vrea să mă ajuţi să pricep ceea ce citesc.”
Cartea e o puşcă încărcată, e un explozibil, o crimă ce te poate contamina de inteligenţă: „O carte e o puşcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobeşte cugetul omului! Cine ştie ce poate să pună la cale un om cult? Poate că voi fi chiar eu ţinta lui, pentru că nu pot să îl sufăr.”
Dacă nu poţi suporta o idee, arde-o! E cea mai bună soluţie. Dacă eşti stînjenit de vreun subiect, închide-l, strangulează tot ce nu poţi suferi şi vei rezolva toate problemele de conştiinţă.
Personajul principal, Montag, e urmărit peste tot de întrebarea fetei care citeşte: „ Ai încercat să citeşti măcar o dată o carte înainte de a o arde?” Şi pînă la urmă, el nu rezistă ispitei şi... citeşte. Cartea l-a bulversat atît de tare, încît el se metamorfozează radical. Devine şi el unul dintre salvatorii cărţii. Oamenii aceştia care vor să salveze literatura, învaţă pe dinafară cărţi întregi, pentru ca ele să nu se piardă.
Vă daţi seama că cel care ocupă ostentativ locul cărţii devine televizorul, despre care autorul spune fără echivoc: „Dar cine a izbutit oare vreodată să se smulgă din ghearele ce-l împresoară pe om în clipa în când dă drumul televizorului? Acesta te plămădeşte întocmai cum vrea el. E un mediu la fel de real ca şi lumea; e însuşi adevărul. În veşnică devenire! O carte poate fi respinsă cu ajutorul raţiunii!”
Obişnuiesc să citesc unele cărţi dintr-o răsuflare, pe altele – cu creionul în mînă. Toate au respiraţia lor, unică, irepetabilă. Le prezint elevilor mei, îi îndemn să le cumpere, să le găsească, să le împrumute – să le citească! Le prezint o carte ca pe o adevărată revelaţie, căci ce poate fi mai frumos decît o relaţie intimă cu opera literară, atunci cînd sufletul tău se pliază pe cel al personajelor?
Aş vrea să vă împărtăşesc mai jos impresiile mele de lectură şi o să înţelegeţi de ce cartea e o adevărată odihnă activă. Dar poate, îndrăznesc să cred, o să vă zbateţi să găsiţi vreunul din titlurile de mai jos şi o să le savuraţi lumina.
Ohan Pamuk. Mă numesc Roşu. E un roman pentru care autorul a obţinut Premiul Nobel pentru literatură în 2006. Incitant. Titlu deosebit. Cînd am inceput să citesc, aveam impresia că voi urmări un criminal, alături de autor, pînă la sfîrşitul cărţii. Ceea ce am şi faăcut, dar am primit mult mai mult decît o transpunere în atmosfera unei povesti poliţiste. Miniaturile menite cărţilor din biblioteca sultanului, Coranul ca o sursă de înţelepciune mai mult decît una de îndoctrinare religioasă sau eroii legendari care schitează, prin pildele lor, tabloul unei moralitaţi neobişnuite pentru lumea creştină, construiesc imaginea civilizaţiei otomane tîrzii. În acest decor un ucigaş răpune doi oameni. Romanul e antrenant, cu aerul mistic al străzilor Istambulului de la sfîrşitul epocii otomane, dublat de aura de mister în care sunt învăluite majoritatea pesonajelor. Acţiunea se petrece în universul miniaturiştilor ce lucrează în atelierele Padişahului şi poartă cititorul printr-un labirint al indiciilor către un criminal care deja s-a prezentat, dar sub o altă identitate. Personajele: Negru, Unchiul, Sekure, Maestrul Osman, Fluture, Barză, Măslină sau Ester, contribuie fiecare cu o piesă la mozaicul povestirii. Pamuk nu se vrea omniscient, ci îşi lasă eroii să-şi istorisească povestea, văzută prin ochii fiecăruia, iar asta o face foarte veridică.
Remarcabilă mi s-a părut şi povestea de dragoste dintre Sekure si Negru, una reală, în care frustrările sociale şi religioase există şi influentţează căsătoria celor doi. Din nou, maniera realistă în care este privită complexitatea emoţiilor, dragostea care nu se poate susţine doar prin ea însăşi şi intrigile geloase, face din iubirea dintre Negru si Sekure, o excelentă completare a vieţii tumultuoase a personajelor. Aşa că am avut toate motivele să mă delectez cu povestea ca întreg, fără nervii pe care mi-i provoaca majoritatea poveştilor de dragoste inserate prin cărţi.
La un moment dat, pe parcursul lecturii am avut impresia că nu-mi voi da seama cine e criminalul şi in spatele cărei identităţi, pînă la final. Am trecut prin toate variantele posibile, ajungînd chiar să cred că Delicat Efendi (cadavrul care deschide romanul) s-a aruncat în fîntînă singur şi că şi-a imaginat, “cu mintea lui slabă”, că a fost ucis, că Unchiul şi-a visat doar ucigaşul şi, de fapt, a murit de bătrîneţe, în somn. De aceea, finalul a venit surprinzător, pentru că nu mă aşteptam ca ucigaşul să fie descoperit la capătul labirintului prin care Pamuk m-a purtat, preţ de 600 de pagini. La sfîrşit, am realizat că scriitorul în sine e un miniaturist pasionat, ce îşi desăvîrseste opera sub ochii mei.
N-are rost sa povestesc toată cartea, pentru că placerea lecturii nu merită furată, iar curiozitatea pasionaţilor de poveşti e incurabilă.
Mario Vargas Llosa. Rătăcirile fetei nesăbuite. Un bărbat care iubeşte toată viaţa o singură femeie, provenită dintr-o familie saracă Ea îşi doreşte de mică să-şi depăşească condiţia – îşi schimbă numele, minte în privinţa identităţii şi a originii sale. De dragul banilor, se mărită cu bărbaţi în vîrstă, dar e mereu nefericită. După a patra căsătorie, revine la Ricardito, bărbatul bun şi răbdător, fiind bolnavă şi fizic, şi psihic. Acesta o iartă, o ajută să se vindece, dar ea pleacă din nou, de data aceasta definitiv. O femeie care nu preţuieşte adevărata dragoste, instabilă, chiar nesăbuită.
La sfîrşitul vieţii, vine şi îi mărturiseşte că l-a iubit şi moare în compania lui, lăsîndu-i o căsuţă în Franţa şi o mică avere. E foarte curios sfîrşitul cărţii, pe care o să-l descoperiţi şi dvs. cu uimire şi cu satisfacţia deosebită a lecturii.
Isabele Allende. Paula. Îmi părea atît de rău că s-a terminat cartea… Am fost foarte emoţionată de sufletul acestei cărţi, care l-a mişcat pe al meu… Doamne, cîtă putere trebuie să ai ca să-ţi supravegezi fiica muribundă, s-o vezi inconştientă, să-i citeşti scrisoarea de rămas-bun… A fost o lectură cu totul şi cu totul deosebită, care m-a marcat profund. Mult timp după aceasta nu am mai putut citi altceva. Chiar am simţit cum bate inima unei mame, dezlănţuită, prea plină de durere şi vaier. Momentul cînd ea se duce şi aleargă pe dealuri, printre copaci, muşcă pămîntul cu dinţii, urlă ca să descătuşeze acea durere supraomenească adunată în pieptul ei de mamă!
Ziua cînd Paula moare trupeşte e la fel de cutremurătoare. Muzica preferată a Paulei răsună, mirosul florilor ei favourite umple casa şi toţi o mîngîie, simţind cum trupul ei se răceşte. Ochii ei frumoşi şi pielea fină, exact ca Frumoasa din Pădurea Adormită. Doar că nu a venit niciun prinţ să o sărute, doar Spiritul Morţii. Atît de simplu şi firesc… O carte care te învaţă atît de multe…
Artur Golden. Memoriile unei gheişe. Am aflat multe lucruri noi şi nebănuite pentru mine anterior. M-am întrebat, în urma lecturii: cum e oare să iubeşti toată viaţa pe cineva atît de mult, încît să permiţi altcuiva, care îţi provoacă repulsie, să te atingă, numai pentru a atrage atenţia celui pe care-l iubeşti? E o istorie magnifică despre săracie, viaţă, dragoste, maniere, femei deosebite şi …gheişe.
Gabriel Liiceanu. Scrisori către fiul meu. Este o carte din care am desprins numeroase citate, în care am regăsit bucăţi din viaţa mea, care evocă o relaţie minunată, spirituală dintre un tată şi fiul său. Rînduri minunate despre copilărie, adolescenţă, despre mamă: “ Mi-e teamă că nu voi ajunge niciodată s-o numesc destul, să-i dăruiesc chipul şi firea de excepţie celorlalţi, ca să nu piară o dată cu mine, singura depozitară a minunii care a fost ea.” Minunate gînduri despre creaţie, despre filozofii pe care i-a avut drept mentori: “ În ograda mea, ei au devenit asemeni pietrelor pe care le-ai pus cîndva ca să ai pe ce să calci şi care, cu vremea, au intrat în pămînt, făcînd ca mersul prin ogradă să devină firesc.”
Acum o lună l-am descoperit, în sfîrşit, pe Radu Paraschivescu, din opera căruia am citit Ghidul Nesimţitului, Bazar bizar şi Să ne fie tranziţia uşoară. Extraordinar! Nesimţiţii care se găsesc peste tot: la bloc, în stradă, în troleibuz, la concerte etc. Ei au 10 reguli de bază asemeni celor zece porunci, pe care le respectă cu sfinţenie. Nu vorbesc niciodată în şoaptă. La telefonul mobil neapărat au manele. În public comportamentul lor îi deranjază pe toţi. În tren îşi descalţă pantofii şi îşi odihnesc picioarele cu ciorapi găuriţi şi unghii negre pe bancheta vecinului…L-aţi recunoscut cu uşurinţă. E personajul de peste tot.
Acelaşi autor pune în celelalte cărţi, problema romglezei, o limbă amestecată cu atîtea englezisme, problema limbii de lemn, cu nenumărate mostre. Ai ce lectura!..
Atunci cînd îmi spune cineva despre o carte bună pe care a citit-o nu renunţ pînă cînd reuşesc să o găsesc. Vă îndemn, dragi colegi, să nu vă mulţumiţi cu cele vreo douăzeci de romane pe care le tot analizăm în programa de şcoală. Nu lăsaţi rutina să vă acopere aspiraţiile spirituale. Căci nimbul nostru de lumină izvorăşte din lecturile noastre, care ne fac ciudat de înţelepţi, pentru unii ( amintiţi-vă de Farenheit 541).
Revin la subiectul nuvelei lui R. Bradbury, caci cartea este o urma lăsată pe pămînt pentru a fi un reazem, o povaţă, iar răspîndind cartea, atingem sufletele oamenilor pe care îi formăm: „Fiecare om trebuie să lase ceva după moartea lui. Lasă un copil, sau o carte, sau un tablou, sau o casă, sau un zid, sau o pereche de pantofi croiţi de mâna lui, sau o grădină semănată cu plante. Un lucru pe care el şi-a lăsat într-un fel sau altul pecetea şi la care sufletul lui se poate întoarce după moarte, astfel încât atunci când oamenii se uită la copacul sau la floarea cu pricina, e şi el prezent. Nu are importanţa ce anume faci, totul e să schimbi în aşa fel lucrurile pe care le atingi, încât, după ce ţi-ai luat mâinile de pe ele, lucrurile să-ţi semene ţie.”
