Această  femeie

Femeia aceasta  cu ochii de frunză şi dor

Femeia aceasta ce simte al vieţii fior,

Femeia aceasta ce focul din piept mi-a topit

Această femeie de ceară şi de granit.

Femeia aceasta ce visul mi-a întregit

Femeia aceasta ce soarele-n căni mi-a servit

Această femeie ce cîntecul mi-a inspirat

În clipele grele din gheară de foc m-a salvat.

Această femeie frumoasă precum o stea

Duioasă şi sfântă prin veşnică arderea sa

Această femeie furtună , jăratec  mocnit

Vioară şi  strună de sufletul meu s-a lipit.

Un veac de- ar fi  să trăiesc lângă ea,

Lumina ei, căldura ei m-ar salva

În sufletul meu rădăcina-i senină

Îşi face cărare şi doru-mi alină.

N-avem timp

N-avem timp să privim cerul

Cu capul dat pe spate

Pentru a descoperi  conturul norilor,

Fanasmagorice palate.

N-avem timp să mergem la prieteni ,

Ulei în candele să picurăm

Pentru ca frăţia să-nţelegem

Şi oftatul greu să-l alinăm.

N-avem timp să ne-ascultăm copiii

cu glasuri muiate-n argint

pentru-a-nţelege rostul firii

şi menirea noastră pe pământ.

N-avem timp să vizităm părinţii,

să le-atingem palmele cu drag,

să simţim cum roua suferinţei

ni se-aşază pe-al luminii prag.

N-avem timp, căci alergăm întruna

După lucruri mari sau mai pitici,

Dar când termina-se-va furtuna,

Ne-om trezi cu viaţa-n cioburi mici.

Izvorul poeziei

Poezia e o pasăre albastră

Ce s-agaţă pe nesimţite de inima noastră.

Poezia e un ochi misterios de fântână,

Ce se face pe sufletul nostru stăpână.

Poezia e un înger de pază,

Mereu zbuciumată şi trează.

Poezia e un pahar de cristal

Plutind în neştire pe-al vieţii crâncen val.

Poezia e o complicată jucărie

Pentru inima tristă, tăcută şi uneori pustie.

Poezia e un foc tămăduitor

Pentru suflete cotropite de dor.

Poezia e umbră şi tăcere,

Balsam nesecat pentru răni şi durere.

Dor…

Dor mi-e de clipa stelară,

Când sufetul simt cum îmi zboară,

Când cade o ploaie de stele

Peste înălţările mele.

Dor mi-e de-un foc  arzător

Să-mi  înteţească –al meu zbor,

Sufletul să  se scalde în dulce

 Să  nu mai stea  la răscruce.

Dor de nestinsa lumină

Ce soare vrea să devină,

Să-mi încălzească cuvântul,

Neamul întreg şi pământul.

Dor mi-e de oameni anume

Cu suflete calde şi bune

Să-mi picure lună pe strune

Pân-zarea mea va apune...

Dacă-o fi...

Dacă-o fi să mă duc în lumini de amurg

Într-o zi răcoroasă şi plină,

Să v-opriţi din tumult şi din ore ce curg,

Să trăiţi doar o zi pentru mine.

Şi de-o fi s-aveţi griji, îndoieli şi copii,

Mâini şi ore să nu vă ajungă,

Să v-opriţi doar pe-o clipă-n ore reci şi târzii

  Să-mi sculptaţi amintirea în umbre.

Şi de fi-vă să-aveţi lacrimi grele pe-obraz,

Voi plângeţi-le fără sfială,

Suflet trist,  obosit, înecat în necaz

Va zbura peste clipă fatală.

Iară eu, stâncă rece,  cu-aripi grele de lut

 Voi plana peste case şi gânduri

Rădăcină voi fi pentr-un nou început,

Pentru sfinte şi rodnice rânduri.

Iartă-ne, graiule...

Te rugăm să ne ierţi, grai trudit şi-nţelept,

Pentru veşnica ta umilinţă,

Că nu ştim să rostim slova-ţi sfântă corect

Cu   mândrie de om   şi credinţă.

Te rugăm să ne ierţi, grai miezos şi-aurit

Pentru zdrenţele hainelor tale,

Rătăcit prin coclauri de bezmetice minţi

Când te zbaţi şi te-neci în eroare.

Grai străvechi şi durut, cu iz dulce de glie,

Cu lexeme scăldate în soare,

Poate azi, poate mâine mângâia-te-or copiii

Cu rostire de sărbătoare.

Poate vine din ceruri pentru tine o zi,

Când vei scoate cârpale de pe strai lucitor

Când vocabula ta pentru toţi va sclipi,

Pronunţată cu jind şi cu dor.

Odă suferinţei

Când îmi prinzi sufletul

În ghearele tale ascuţite

Şi mi-l sfîşii,

Şi-i împrăştii zdrenţele

Pe fila albă a vieţii.

Ce amară eşti, suferinţă...

Când îmi strângi trupul

Între ciocanul tău nevăzut

 şi nicovala ta fierbinte

Şi-l străbaţi ca un fulger

Sau ca un dangăt surd de clopot,

Ce nemiloasă eşti, suferinţă...

Când îţi retragi norii

Şi laşi să pătrundă raze sfioase,

Şi un pui de curcubeu îmi colindă casa,

Ce-ncântătoare eşti, Suferinţă...

Acest bărbat

Bărbatul  acesta ce nopţile mi le-a-ncălzit,

Bărbatul  acesta ce strigătul mi-a auzit

Bărbatul  acesta ce rana mi-a tămâiat -

Acest enigmatic şi simplu bărbat.

Bărbatul  acesta ce inima mi-a ascultat,

Bărbatul  acesta ce zborul mi-a-ncurajat,

Bărbatul  acesta ce lacrima mi-a potolit,

Cu chipul atât de senin şi-nflorit.

Bărbatul  acesta ce şoapta mi-a desluşit,

Bărbatul  acesta ce fiii  de boli mi-a păzit,

Bărbatul  acesta tăcut şi cu suflet de crin -

În braţele lui cu-ncredere tânără vin.