sâmbătă, 8 septembrie 2012


Această  femeie
Femeia aceasta  cu ochii de frunză şi dor
Femeia aceasta ce simte al vieţii fior,
Femeia aceasta ce focul din piept mi-a topit
Această femeie de ceară şi de granit.

Femeia aceasta ce visul mi-a întregit
Femeia aceasta ce soarele-n căni mi-a servit
Această femeie ce cîntecul mi-a inspirat
În clipele grele din gheară de foc m-a salvat.

Această femeie frumoasă precum o stea
Duioasă şi sfântă prin veşnică arderea sa
Această femeie furtună , jăratec  mocnit
Vioară şi  strună de sufletul meu s-a lipit.

Un veac de- ar fi  să trăiesc lângă ea,
Lumina ei, căldura ei m-ar salva
În sufletul meu rădăcina-i senină
Îşi face cărare şi doru-mi alină.

vineri, 7 septembrie 2012


N-avem timp
N-avem timp să privim cerul
Cu capul dat pe spate
Pentru a descoperi  conturul norilor,
Fanasmagorice palate.

N-avem timp să mergem la prieteni ,
Ulei în candele să picurăm
Pentru ca frăţia să-nţelegem
Şi oftatul greu să-l alinăm.

N-avem timp să ne-ascultăm copiii
cu glasuri muiate-n argint
pentru-a-nţelege rostul firii
şi menirea noastră pe pământ.

N-avem timp să vizităm părinţii,
să le-atingem palmele cu drag,
să simţim cum roua suferinţei
ni se-aşază pe-al luminii prag.

N-avem timp, căci alergăm întruna
După lucruri mari sau mai pitici,
Dar când termina-se-va furtuna,
Ne-om trezi cu viaţa-n cioburi mici.

Izvorul poeziei
Poezia e o pasăre albastră
Ce s-agaţă pe nesimţite de inima noastră.

Poezia e un ochi misterios de fântână,
Ce se face pe sufletul nostru stăpână.

Poezia e un înger de pază,
Mereu zbuciumată şi trează.

Poezia e un pahar de cristal
Plutind în neştire pe-al vieţii crâncen val.

Poezia e o complicată jucărie
Pentru inima tristă, tăcută şi uneori pustie.

Poezia e un foc tămăduitor
Pentru suflete cotropite de dor.

Poezia e umbră şi tăcere,
Balsam nesecat pentru răni şi durere.

Dor…
Dor mi-e de clipa stelară,
Când sufetul simt cum îmi zboară,
Când cade o ploaie de stele
Peste înălţările mele.

Dor mi-e de-un foc  arzător
Să-mi  înteţească –al meu zbor,
Sufletul să  se scalde în dulce
 Să  nu mai stea  la răscruce.

Dor de nestinsa lumină
Ce soare vrea să devină,
Să-mi încălzească cuvântul,
Neamul întreg şi pământul.

Dor mi-e de oameni anume
Cu suflete calde şi bune
Să-mi picure lună pe strune
Pân-zarea mea va apune...

Dacă-o fi...
Dacă-o fi să mă duc în lumini de amurg
Într-o zi răcoroasă şi plină,
Să v-opriţi din tumult şi din ore ce curg,
Să trăiţi doar o zi pentru mine.

Şi de-o fi s-aveţi griji, îndoieli şi copii,
Mâini şi ore să nu vă ajungă,
Să v-opriţi doar pe-o clipă-n ore reci şi târzii
  Să-mi sculptaţi amintirea în umbre.

Şi de fi-vă să-aveţi lacrimi grele pe-obraz,
Voi plângeţi-le fără sfială,
Suflet trist,  obosit, înecat în necaz
Va zbura peste clipă fatală.

Iară eu, stâncă rece,  cu-aripi grele de lut
 Voi plana peste case şi gânduri
Rădăcină voi fi pentr-un nou început,
Pentru sfinte şi rodnice rânduri.

Iartă-ne, graiule...
Te rugăm să ne ierţi, grai trudit şi-nţelept,
Pentru veşnica ta umilinţă,
Că nu ştim să rostim slova-ţi sfântă corect
Cu   mândrie de om   şi credinţă.

Te rugăm să ne ierţi, grai miezos şi-aurit
Pentru zdrenţele hainelor tale,
Rătăcit prin coclauri de bezmetice minţi
Când te zbaţi şi te-neci în eroare.

Grai străvechi şi durut, cu iz dulce de glie,
Cu lexeme scăldate în soare,
Poate azi, poate mâine mângâia-te-or copiii
Cu rostire de sărbătoare.

Poate vine din ceruri pentru tine o zi,
Când vei scoate cârpale de pe strai lucitor
Când vocabula ta pentru toţi va sclipi,
Pronunţată cu jind şi cu dor.

Odă suferinţei
Când îmi prinzi sufletul
În ghearele tale ascuţite
Şi mi-l sfîşii,
Şi-i împrăştii zdrenţele
Pe fila albă a vieţii.
Ce amară eşti, suferinţă...

Când îmi strângi trupul
Între ciocanul tău nevăzut
 şi nicovala ta fierbinte
Şi-l străbaţi ca un fulger
Sau ca un dangăt surd de clopot,
Ce nemiloasă eşti, suferinţă...

Când îţi retragi norii
Şi laşi să pătrundă raze sfioase,
Şi un pui de curcubeu îmi colindă casa,
Ce-ncântătoare eşti, Suferinţă...

Acest bărbat
Bărbatul  acesta ce nopţile mi le-a-ncălzit,
Bărbatul  acesta ce strigătul mi-a auzit
Bărbatul  acesta ce rana mi-a tămâiat -
Acest enigmatic şi simplu bărbat.

Bărbatul  acesta ce inima mi-a ascultat,
Bărbatul  acesta ce zborul mi-a-ncurajat,
Bărbatul  acesta ce lacrima mi-a potolit,
Cu chipul atât de senin şi-nflorit.

Bărbatul  acesta ce şoapta mi-a desluşit,
Bărbatul  acesta ce fiii  de boli mi-a păzit,
Bărbatul  acesta tăcut şi cu suflet de crin -
În braţele lui cu-ncredere tânără vin.

marți, 7 februarie 2012

provocarea


Provocare cu majusculă

Iscusinţa poate fi întrecută tot prin iscusinţă.
( proverb românesc)

            Zăpada acoperă abundent crengile, pământul, tot ce e trist sau obosit... Zăpada înviorează totul. Albul inundă cu generozitate sufletul şi inspiră idei noi.Condeiul devine harnic şi dornic de a aşterne gânduri  optimiste, inedite.
            Am simţit şi eu nevoia de a scrie imediat ce am citit articolul dlui Rusu Înerţie şi lâncezeală. Nu ştiu ce m-a oprit – poate că lâncezeala totuşi ( trebuie să recunoaştem că în fiecare dintre noi există un omuleţ leneş care ne încetineşte uneori mişcările...)  Cu toate că îmi place să iau taurul de coarne, să schimb câte puţin lumea din jurul meu, să răstorn calapoadele, să ard ca-n poezia lui Damian: „Au ars, s-au dăruit de tot, / Dacă nu toţi, majoritatea...”  Vreau să cred că sunt printre cei care ard ca să lumineze, nu să facă fum.
            Am acceptat provocarea de a participa la concursul Pedagogul Anului în 2007 şi am avut Revelaţia de a fi învingătoare ( adevărat scrie dna Pascaru că nu banii au fost motivaţia. Nu am văzut pentru nicio clipă un teanc de hârtii în faţa mea. Altceva mă ambiţiona – dorinţa de a-mi învinge frica, de a mă depăşi, de a face ceva mai bun. Era omuleţul celălalt, care trăieşte în unii dintre noi şi cere perfecţiune: vrea mai mult, mai frumos, mai bine. Vrea să evoluăm, să nu stagnăm. Ş-apoi şi premiul pe atunci era de cinci ori mai mic...) Am fost atât de dornică să perseverez, să-mi demonstrez că 20 de ani de muncă mi-au format abilităţile necesare de a construi un proiect, de a-l şlefui, de a construi o relaţie caldă cu nişte elevi străini ( apropo, e una din sarcinile cele mai dificile, căci copiii nu pot fi minţiţi). Am încercat să văd dacă pot fi suficient de explicită şi suficient de simplă şi profundă, în acelaşi timp, încât să pot lăsa o urmă ca o dâră de lumină, să fac o schimbare frumoasă în sufletul şi în spiritul discipolilor altui profesor. Am avut emoţii teribile, după cum e şi firesc, dar reuşita a meritat tot efortul. A fost ceva care s-a numit Istorie. Sau Legenda mea personală, vorba lui Coelho.
            În sala Palatului Naţional, unde a avut loc Gala Laureaţilor, era prezentă şi familia mea. Fiica cea mică, care avea atunci 7 ani, i-a spus tatălui: „ Tăticule, pe scenă, acolo, pe treapta cea mai de sus, sub ploaia de serpantine, e chiar mama mea. Am o mămică faimoasă...” Cred că că nimic nu poate fi mai grăitor pentru copiii şi elevii noştri decât propriul exemplu. Acea fetiţă, care acum e în clasa a cincea, are deja la activ două premii mari obţinute la concursuri de creaţie organizate de Radio Moldova, un premiu întâi la concursul Cititorului-model, în raion, patru locuri întâi la olimpiadele şcolare etc. Participarea meal a concurs a fost o pistă de lansare pentru elevii mei, care au învăţat să fie nişte luptători şi au devenit, la rândul lor, premianţi la olimpiadele naţionale şi internaţionale ( chiar anul trecut eleva Rodica G. a luat locul întâil la Olimpiada Naţională de limbă română şi menţiune la Olimpiada Internaţională de Limbă, Literatură şi Comunicare.) Exemplul meu a edificat ideea că se poate, dacă munceşti şi îţi doreşti din tot sufletul. Se poate, dacă în fiece zi aduni câte o picătură în marea ce se numeşte visul tău.
            Cred că aş polemiza cu dl Rusu şi pe marginea ideii de anonimat. Am publicat în presa republicană peste 300 de articole, am participat la două proiecte naţionale în calitate de formator ( ÎŞE şi Prodidactica), particip la toate conferinţele metodice raionale şi împărtăşesc experienţa mea, primesc zeci de telefoane de la profesorii din republică, primesc la orele mele tinerii specialişti.
            Între timp, am editat şi am lansat o carte, în două ediţii, Crâmpeie de lumină, în care am publicat şi eseuri care reflectă experienţa şi succesele mele.
            Mi se pare foarte interesantă ideea unirii profesorilor învingători într-o organizaţie nonguvernamentală sau într-o asociaţie, aşa cum, pe parcursul anilor, ei vor deveni tot mai mulţi. Am publica ghiduri, am preda ore, ne-am împărtăşi experienţa tuturor celor care sunt interesaţi. Acum o lună, am vizitat Centrul de Excelenţă al dlui Eftodi, profesor la USM şi am rămas plăcut surprinsă de felul cum a ştiut d-lui să-şi etaleze performanţele într-un laborator-muzeu, excelent mobilat, dotat cu cele mai moderne invenţii. E destul de dificil, dar ar fi o idee interesantă să găsim un locşor, poate în Muzeul Pedagogiei, despre care am auzit că s-a deschis şi să-l numim Laboratorul Profesorilor de Excelenţă.
             Dar poate nu e atât lâncezeala, dle Rusu, cât rutina cotidiana, care ne înghite uneori. Sunt sigură că fiecare dintre profesorii care au devenit laureaţi are ce spune lumii pedagogilor. Nu cred că muncă noastră „ se stinge în neant ţi nimeni n-o mai vede niciodată”, pentru simplul motiv că noi avem în continuare discipoli, continuam să predăm. Mi se pare cea mai frumoasă investiţie a talentului nostru cea pe care o facem în numele elevilor care azi sunt anonimi, dar mâine ne vor depăşi. Ei se duc în lume, studiază la facultăţi, devin oameni de vază şi poartă în ei scântei din flacăra noastră, devenind ei înşişi flăcări de izbândă şi mântuire.
            Nu mi s-a părut corect să mai particip încă o dată la acest concurs, oferindu-le şi altora şansa de a străluci, dar în fiece an am testat noi domenii de activitate, de extindere a harului pe care mi l-a dat Dumnezeu: pregătirea elevilor pentru concursuri, formarea cadrelor didactice din republică, scrierea cărţii, participarea la emisiuni radio. Poate că aceasta e soarta noastră: de a ne trăi modest viaţa, fără focuri de artificii, dar cu amprente clare pe retina timpului.
            Revin la ideea preţioasă a dlui Rusu şi propun, cu eforturi comune, să batem la uşa Muzeului de Pedagogie şi să scriem o filă despre acest concurs, care, pe lângă poze, trofee şi diplome, ar include interviuri, reflecţii ale pedagogilor laureaţi.
.           sunt foarte mulţumită că profesorii din republică mă cunosc, îmi trimit ecouri despre articolele publicate chiar pe paginile săptămânalului Dvs., care e o  pistă frumoasă de colaborare între pedagogi. La un Seminar Republican organizat de specialistul principal  de la minister, am predat o oră publică în faţa a 12 profesori excelenţi de română. A fost o mare responsabilitate şi o onoare deosebită şi cred că mai mare transparenţă nu există. A fost şi o provocare să ştiu că la lecţia mea vor fi cei mai buni şi mai exigenţi profesori. Sunt, însă, de acord cu dna Pascaru că ar fi minunat să putem şi noi asista la orele altor profesori originali. Vă mărturisesc că eu una nu am avut ocazia. Cred că am avea de învăţat foarte multe lucruri frumoase, inedite.
            Banii pe care i-am ridicat în calitate de premiu au fost cheltuiţi de mult, că aşa e soarta banului, dar experienţa rămâne pentru totdeauna cu noi, în noi şi certitudinea că am scris şi noi o pagină mică din istoria pedagogiei contemporane. Sărbătoarea acelor clipe şi revelaţia că Domnul ne-a înzestrat cu har rămâne să ne mângâie zilele, mai  însorite şi mai ploioase. Totul e să nu ne complacem, să ne antrenăm în activităţi noi, să nu lâncezim, vorba distinsului Redactor, căci altfel strălucirea chiar rămâne de o clipă. Cred că aceasta a fost intenţia respectatului domn – de a ne scoate dintr-un soi de amorţeală, de a ne alunga nepăsarea, de a ne face să strălucim în continuare, să ţinem candela aprinsă. Şi pentru aceasta d-lui merită tot respectul ţi toată consideraţia noastră. Provocaţi-ne în continuare, dle Redactor.