A plecat artista
de pe colţul de stea
al inimii mele.
A plecat minunea
cu glas muiat
în ceară şi miere.
E tristă lumina
din clipa ei de tăcere,
Interminabil hăul
de vaiet profund şi durere.
S-a topit scânteia
divină şi nerepetată
cu nume etern,
jucăuş şi moale de fată.
Îmi plouă în suflet
cu spini
şi cu rouă de stele.
A plecat artista
atât de aproape
inimii mele.
Oare pe unde-n neunde
i-o fi risipită durerea?
Oare cine să ştie
cum jinduia
mângâierea?
Au cum e să fii
cu-o aripă-n ceruri
Şi alta-n pământ?
Au cum e să te-nalţi
şi-apoi, brusc,
să ai zborul frânt?
A plecat artista
subţire că trestia-n vânt…
Rămâne, uimirea,
tăcerea ei
spulberată-n cuvânt.
Foarte frumoase poezii
RăspundețiȘtergere