Mai ţii minte...
„ Memoria este jurnalul intim pe care îl purtăm mereu cu noi.”
( O. Wilde )
Trecutul este o parte din noi şi atunci când clipa ni se pare amară, ne cufundăm în apele amintirilor, care stau ghemuite în colţurile tainice ale sufletului şi aşteaptă zile când mugurii lor ofiliţi se vor preface în flori întârziate, încolţite pe vatra uitării.
Desprindem din cioburi de amintiri cele mai dragi chipuri, care şi-au zidit fiinţa în clipele noastre şi au sta lângă noi fără încetare, veghindu-ne clipa amară şi zborul vertiginos... Stăm de vorbă cu ele şi le întrebăm dacă îşi mai aduc şi ele aminte...
Îţi mai aduci aminte, mamă, cum îmi încălzeai picioarele în serile reci de toamnă, cum mă aşteptai cu ochii mustind de nelinişte, cum ai venit prima dată în ospeţie la mine, la casa mea nouă şi n-ai putut închide un ochi din cauza trenurilor ce nu se mai opreau?
Îţi aminteşti oare cum îmi coceai hulubi cu ochi de lumină, cum îmi apărai dreptul de a fi Cineva, cum îţi răsărea pe fruntea acoperită cu broboadă roua sudorii, cum îmi spuneai din poartă, la plecare: „Să fii cuminte, draga mamei...”
Mai ţii minte cum nu te văicărai niciodată, oricât de greu ţi-ar fi fost, oricât de tare te-ar fi durut, cum le ziceai tuturor cu atâta mândrie că ai o fată?
Mai ţii minte cum îţi ziceam să păşeşti mai încet când mergeam la vie şi eram mică şi apoi te întrebam de ce nu mergi mai repede când am crescut şi puterile ţi-au scăzut? Mai ţii minte cum îmi făceai păpuşi din cârpe colorate şi eu mă simţeam ca o regină? Cum îmi coseai rochiţe cloşate şi mă purtai de mână duminica la închinare şi-mi dădeai să gust din coliva cu miez de nuci, în care picurai din mierea sufletului tău, mamă...
Mai ţii minte cum îmi pregăteai hăinuţele pentru a doua zi, curate şi mângâiate de mâna ta caldă şi aveai grijă să mă aperi de toate relele, să nu mă laşi niciodată pradă disperării?
Mai ţii minte, mamă, care eşti lut şi iarbă, care ai devenit floare de dumitriţă, care ai rămas în mine ca o lumină?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu