improvizatia

Deschide cartea ca sa inveti ce au gandit altii. Inchide cartea ca sa gandesti tu insuti.

Cred că aţi auzit povestea băieţelului care s-a dus la şcoală şi vroia să deseneze, căci îi plăcea mult această activitate, dar atunci când a venit ora de desen, el a rămas dezamăgit, deorece învăţătoarea l-a spus să aştepte, sa facă exact cum l-a învăţat ea. Apoi când nimereşte într-o altă şcoală, cu o altă învăţătoare, care i-a spus să deseneze ceea ce doreşte, dar  el a desenat exact ceea ce îl învăţase precedenta – nu mai avea aripi de zbor, nu mai putea să improvizeze.

Improvizaţia este o trăsătură sine qua non a fiecăriu professor.TREBUIE SA FIE. Oricît de bine şi-ar pregăti proiectele didactice, oricît de minuţios ar prevedea evenimentele lecţiei, cred ca oricînd există loc pentru improvizaţie şi creaţie. Apreciez mai ales capacitatea profesorului de a se transpune în pielea copilului, de a crea împreună cu acesta, de a-şi expune şi propriile opinii, gânduri, idei asupra vreunui subiect creatiiv.

Cum improvizăm la orele de română? Cît improvizăm? Folosim orice prilej pentru a descătuşa energia creatoare şi imaginaţia copilului. O să aduc mai jos numeroase exemple de la ore care vor demonstra posibilitătile nelimitate de folosire a acestei trăsături pe care o considerăm sarea şi piperul oricărei lecţii.

            În clasa a VI- a, înainte de a studia textul Oaspete nepoftit de N. Dabija, îi rugăm pe copii să continue fraza: Vai de cel care… Elevii vor expune diverse idei, una mai originală decît alta, care vor fi o punte spre studiul acestui minunat text:” Vai de cel care n-are mamă şi nu-l mîngîie nimeni seara pe obraz… Vai de cel care nu are ţara sa, pe care s-o iubească şi la care să revină ori de cite ori este plecat. Vai de cel care nu iubeşte graiul său şi nu-l cunoaşte, nu-i simte căldura şi nu-i savurează dulceaţa.” Sunt doar cîteva gînduri de la această oră.

            În clasa a XI-a, pentru captarea atenţiei la ora cu subiectul Amintiri din copilărie, le cer elevilor să continue altă frază: “Cînd mi se face dor de copilărie…”  Voi  reproduce doar un text: “Cînd mi se face dor de copilărie, adun toate pozele care încep deja să se îngălbenească şi mă uit cu jind la ele, caut într-o cutie pitită într-un colţ păpuşa mea despletită şi găsesc rochiţa mea cu floricele, amintindu-mi ce fără griji îmi era viaţa şi cît de liberă şi fără obligaţii eram eu. Iar acum, cînd mi se face dor de copilărie, mă aplec cuminte asupra cărţii lui Ion Creanga…” Ce alt început mai frumos de lecţie, creare de atmosferă ne mai trebuie?

În aceeaşi clasă, a XI-a, la studierea curentului Romantismul, vorbim, comentăm poemul în proză Cîntarea României de A. Russo. În calitate de reflecţie deja, elevii scriu un text propriu inspirat de stilul, patosul şi antitezele folosite de scriitorul paşoptist. Vă propun cîteva dintre ele:

“Mindra mea ţară...cît de frumoasă erai pe tronul demnităţii şi al iubirii de neam. Feciorii te cinsteau şi te apărau, domntorii te proslăveau... Dar a venit furtuna şi ai căzut în genunchi, nu mai eşti în stare să ridici ochii spre cer...îţi e frică că lumina şi căldura libertăţii te vor orbi. De ce eşti aşa? Oare s-au terminat barbaţii cu suflete de haiduc pe aceste plaiuri? Sau ai uitat de unde vii şi cine eşti sub jugul asupritorilor? Ridică-te, îndreaptă-ţi spatele şi mergi cu capul sus spre libertate! ” ( Discant Victoria)

„ Mîndra mea țară, piatră de munte sfînt! , tu iești vatra strămoșească a întregului neam, patria noastră care e o pagină din trecutul nostru, tu ești poarta spre viitor. Dragostea noastră față de tine, de neam este un sentiment de cea mai înaltă calitate pentru fiecare om... De ce, întrebi, adevărata dragoste de țară, adică pentru tine, nu se declară prin cuvinte ci se dovedește prin fapte. Iubindu-te pe tine, căpătăm un sentiment sfînt – mîndria,  care îi dă omului cel mai mare preț. Pentru că cel care consideră că să-ți iubești țara nu este o datorie e în stare să se laude cu ea. Nu-i pedepsi, căci tu ești lumina ochilor noștri, ei vor înțelege și se vor îndrepta spre ea. Precum picăturile de ploaie hrănesc pămîntul, precum semința, dacă-i turnăm apă, încolțește, astfel ar trebui să se prindă de inimile noastre iubirea de neam, de tine, Țară! Niciodată nu voi părăsi locul unde s-a sădit visul începutului meu ... acasă, în țara mea. » ( Mardari Pavel)

„ Mîndra mea ţară... frumoasă erai, frumoasă eşti, dar unde ţi-e vrednicia de-odinioară... unde e viaţa ta, venită de la satul românesc cu tradiţii din vremuri depărtate... unde-s copiii tăi?...Unde e vitejia izvorîtă din neamul dacilor... ostaşii dîrji ca lupii, bravi şi răzbunători ca mama care-şi apără copilul?... unde-i spiritul de haiduc născut la umbra stejarului falnic din Dumbrava Roşie?...Unde-i spiritul de Ştefan-Vodă? Prin ceea ce facem sau prin ceea ce nu facem oare nu-l supărăm?... Oare nu e posibil, oare nu e timpul de a ne trezi?... Deşteaptă-te, omule, deschide-ţi ochii, vino-ţi în fire! Nu aştepta! Nu e timp de-odihnă, /Norul se-nnegreşte, /Dacă ceva facem, /Poate ne-ocoleşte. /A sta nu-i lucru mare, / A face e mai greu, / Luptaţi pentru schimbare  / Şi pentru Dumnezeu!” ( Mardari M.)

        

“ Mîndra mea ţară, te văd zbuciumată, plutind deasupra mocirlei ce te-a cuprins pînă-n măduvă. Care-ţi sunt gîndurile? La ce visezi? Mai poţi oare răbda trădarea? Te-ai umplut de laşi, de trădători, de minciună şi ură. Cît vei mai îndura? Cine-o să te salveze? Cine o să-ţi ridice fruntea? N-ai cui te plînge. Te macină durerea.
    Drapelul tău se zbate în neştire. Vîntul îl poartă în direcţiile lui. Nu mai are nici el statornicia de altădată. Culorile-i sunt şterse de cruzimile timpului. NU mai vezi în ele cerul senin,  grînele bogate de altădată, focul aprins din sufletele  celor cu dorul de ţară. Te-ai pierdut în veacurile grele cînd oştirile ţi-au slăbit.Acum nu-ţi mai răsună numele glorios ca în alte timpuri. Nu încetezi să fii dominată. Ţărîna îţi e înroşită de propriul sînge. E sîngele ce curgea adineaori prin venele războinicilor tăi. Azi însă, îţi sunt una cu pămîntul. Trupul lor e în trupul tău. Respiraţi acelaşi aer, plîngeţi aceleaşi dureri.”  ( Irina Rotari )

Îmi place să improvizez. Nu folosesc caietele de proiecte vechi de la an la an,de la o clasă la alta,de la o generaţie la  altă generaţie. Îmi place ca lecţia să aibă scînteie, o flacără pe care profesorul o aprinde, de fiecare dată, prin intermediul improvizaţiei.

            Un început neobişnuit de lecţie ar fi un fagure desenat pe tablă, în care fiece copil îşi scrie starea de spirit, un termometru emoţional, care ne-ar putea ajuta să determinăm sentimentele elevilor, frustrările lor, ca să încercăm a le modela prin intermediul orei noastre interesante, incitante chiar, la care copiii să lucreze ca albinuţele, fără să obosească, dar mai ales fără să se plictisească.

 Încep orele cu o scriere liberă pe o temă anumită, cu jocul Găseşte cuvîntul-ţintă. Deunăzi, am adus la lecţie o cutie cu nasturi variaţi, multicolori. I-am împărţit copiiilor şi ei mi-au spus care dintre personajele roamnului Enigma Otiliei i-ar fi purtat, de ce cred aşa şi cum este persoana care poartă haine cu asemenea nasturi…

            Nicidecum nu aş începe ora cu ştearsa şi atăt de palida formulă: “Ce aţi avut de pregătit pentru astăzi?”, care nu mi-ar plăcea nici mie, dacă aş fi elev…

O lecţie nouă trebuie să înceapă pe nou, să nu semene cu cea precedentă. O lecţie nouă trebuie să aibă o suflare nouă, o croială nouă. Să alungăm de la ore monotonia şi calapoadele.

Competenţele pot fi formate prin diverse stategii, dar le vom prefer ape cele interactive, care trezesc discuţii, incită copilul, îl îndeamnă la căutare.

            Îmi plac orele îmbrăcate în haine de duminică: distinse, aranjate, ordonate, dar neapărat şi cu o floricică la butonieră sau cu o batistă albă. Aceasta ar fi improvizaţia, elemental creator, care este o punte de trecere de la şcoală spre viaţă. Să-l punem pe copil să reflecteze – de ce studies eu acest text, ce legătură are el cu viaţa? Cum contribuie el la formarea mea ca personalitate? Îmi ajută să-mi şlefuiesc oare caracterul? Mă face mai bun, mai distins, mai nobil?

            Am citit despre o profesoară care a pregătit o lecţie minunată, dar subiectul ei s-a epuizat în 35 min. După ce şi-a terminat scenariul întocmit riguros, s-a pierdut, a început să repete anumite episoade, secvenţe şi lecţia a eşuat lamentabil. Ce i-a lipsit profesoarei? Asul din mînecă – improvizaţia.

Să nu ne permitem niciodată “ să nu avem ce face” la lecţie. Sunt atîtea momente care le-ar permite elevilor să improvizeze, să descopere, să SE descopere…

La începutul orei Caracterizarea  personajelor  din romanul Enigma Otiliei,  am  folosit jocul Piramida. Am scris pe tablă un verb-predicat “visează”. Apoi elevii au devoltat enunţul cu cite un cuvînt, treptat. Iată ce a ieşit:

visează

Felix visează

Felix visează să poată

Felix visează să poată descifra

Felix visează să poată descifra farmecul

Felix visează să poată descifra şi enigma

Felix visează să poată descifra şi enigma din gesturile

Felix visează să poată descifra şi enigma din gesturile confuze

Felix visează să poată descifra şi enigma din gesturile confuze şi imprevizibile

Felix visează să poată descifra şi enigma din gesturile confuze şi imprevizibile ale Otiliei.

La predarea temei Adjectivul, elevii au scris o compunere empatică: “Dacă aş fi un adjectiv…” Atîtea gînduri frumoase se nasc într- atmosferă propice creaţiei…

               La predarea poeziei O, rămîi, am realizat captarea atenţiei prin completarea enunţulii “A pastra copilul din suflet înseamnă…”  Să nu încetăm şi noi, profesorii, a participa la actul creaţiei instantaneu. Am scris împreună cu ei şi le-am citit ceea ce am scris odată cu ei:”A păstra copilul din suflet înseamnă a nu lăsa coasa vremii să se tocească, a trăi senzaţiile puternic: bucurie, fericire, exaltare. Înseamnă a şti să te minunezi, exclamînd adesea, cu ochi scînteietori: Uau!

               Inocenţa copilăriei se răsfrînge în ochii cu o scînteie de zîmbet jucăuş, în pletele mîngîiate de soare şi răvăşite nebunatic de vînt.

                A fi copil, a rămîne copil e un dar, căci cel mai uşor e să fii un matur încruntat, cu telecomanda într-o mînă ţi cu ziarul în alta. Înseamnă a păşi desculţ prin iarba crudă şi a-ţi lăsa sufletul să colinde împreună cu porimbeii…”

               În final, ţin să menţionez că cel mai mult îmi plac materialele publicate în care profesorii îşi împărtăşesc experienţa de lucru, secvenţele care le reuşesc, de aceea m-am axat în acest articol pe propriile-mi experienţe. Pledoaria mea pentru improvizaţie şi creaţie rămîne deschisă…