Norul

Un nor imens

ca un bolovan uriaş

apasă gândurile mele,

se rostogoleşte

peste visele mele,

tasează speranţele mele.

Cu gigantica-i putere

vrea să strivească

şi credinţa mea...

Pe brânci,

ma strecor

din iarna lui grea

cu ochii spre cer

 şi spre stea,

cu gândul la inima ta...

La menirea mea,

la-ncrederea ta.

Poem în re-minor

Reuşesc să scap din pânza-ndoielii

Reţinută-s de alte gânduri o mie

Revărsate peste labirintul

Remuşcărilor rătăcite-n destin

Reîmpac negrul-albul din mine

Reîntorcând fila obosită a zilei

Renăscând vechi dureri amorţite

Resuscitate de norul amărăciunii

Revin în tăcere la ramul uscat

Reaşez pe el mugurii vechii speranţe

Regăsesc zdrenţele viselor strivite

Reîmblânzesc tăceri colorate.

Reînvii ca o pasăre cu aripa frântă

Retezând obosită văzduhul

Revăzându-şi cuibul răvăşit

Reînnoadă prezentul cu trecutul.

 Celei mai dragi

Să ai toate zilele

Cu miros de lalele,

Să ai toate visele

Coborâte din stele.

Şi destinul să-ţi fie

Brodat cu mătase,

Să cunoşti bucuriile,

Să fii dulce mireasă.

Să-ţi deschizi larg ferestrele

Şi să-ţi intre-n tăcere

Doar culorile gândului

Fără pic de durere.

să ai trepte în faţă,

Să le urici către soare

Să te speli dimineaţa

-N picături de visare.