Lacrima

Lacrimi târzii

 îmi inundă fiinţa,

Ore pustii

îşi aştern suferinţa

Gânduri rebele

îmi alungă trecutul

Lungi aşteptări

 îşi croiesc începutul.

Oameni şi flori

se topesc în tăcere

Zile şi nori

zborul îşi au în cădere.

Dor şi visare

pânza şi-o ţes solitară

Lacrimă tristă

muiată-n pelin şi fugară.

Dor…

Dor mi-e de clipa stelară,

Când sufetul simt cum îmi zboară,

Când cade o ploaie de stele

Peste înălţările mele.

Dor mi-e de-un foc  arzător

Să-mi  înteţească –al meu zbor,

Sufletul să  se scalde în dulce

 Să  nu mai stea  la răscruce.

Dor de nestinsa lumină

Ce soare vrea să devină,

Să-mi încălzească cuvântul,

Neamul întreg şi pământul.

Dor mi-e de oameni anume

Cu suflete calde şi bune

Să-mi picure lună pe strune

Pân-zarea mea va apune...

Atâta toamnă

E-aşa de multă toamnă

în inima ce plânge...

În ochii tăi uimirea

încet-încet se stinge.

Aţa de multă frunză

prin clipe răvăşită

în inima-ţi de doruri

 şi vise pustiită.

Atât de densă ceaţa

pe viaţa-mi se depune –

nu mai răzbate soare,

nu mai vibreză strune.

Grămezi de doruri arse

prin frunzele căzute

şi fila vieţi-ntoarsă

cu ani vreo două sute.

Păşesc tăcut prin vremea

cu străzi întunecate

doar orologiul poate

în miez de viaţă bate.

şi e aşa de singur

surâsul meu  departe

tu nu-i găseşti perechea

în  nopţi cu lună coaptă...