Lacrima
Lacrimi târzii
îmi inundă fiinţa,
Ore pustii
îşi aştern
suferinţa
Gânduri rebele
îmi alungă
trecutul
Lungi aşteptări
îşi croiesc începutul.
Oameni şi flori
se topesc în
tăcere
Zile şi nori
zborul îşi
au în cădere.
Dor şi visare
pânza şi-o ţes
solitară
Lacrimă tristă
muiată-n
pelin şi fugară.
Dor…
Dor mi-e de clipa stelară,
Când sufetul simt
cum îmi zboară,
Când cade o
ploaie de stele
Peste înălţările
mele.
Dor mi-e de-un
foc arzător
Să-mi înteţească –al meu zbor,
Sufletul să se scalde în dulce
Să nu
mai stea la răscruce.
Dor de nestinsa
lumină
Ce soare vrea să
devină,
Să-mi încălzească
cuvântul,
Neamul întreg şi
pământul.
Dor mi-e de
oameni anume
Cu suflete calde
şi bune
Să-mi picure lună
pe strune
Pân-zarea mea va
apune...
Atâta toamnă
E-aşa de multă toamnă
în inima ce plânge...
În ochii tăi uimirea
încet-încet se stinge.
Aţa de multă frunză
prin clipe răvăşită
în inima-ţi de doruri
şi vise pustiită.
Atât de densă ceaţa
pe viaţa-mi se depune –
nu mai răzbate soare,
nu mai vibreză strune.
Grămezi de doruri arse
prin frunzele căzute
şi fila vieţi-ntoarsă
cu ani vreo două sute.
Păşesc tăcut prin vremea
cu străzi întunecate
doar orologiul poate
în miez de viaţă bate.
şi e aşa de singur
surâsul meu
departe
tu nu-i găseşti perechea
în nopţi cu lună
coaptă...
