Dor de cândva

mi-e dor de sufletul meu de cândva când

totul mă uimea și-mi trezea visuri

aprinse fiori când toate întâmplările

îmi păreau sărbători și iarna era atât

 de frumoasă cu cizmele tatei de chirză

ieșeam din casă în hudicioară și-mi părea

 că sunt într-o vrajă ușoară zburam pân-la

pârâul din vale nu-mi păsa de salcâmii cu

spini din cărare și nu-mi trebuia niciun joc

mai grozav căci toate minutele mi

se opreau în prag eu doar le-mbrățișam cu

 brațele-amândouă și așteptam cu jind să

ningă să plouă să pășesc desculță prin

 băltoacă și să alerg liberă pe toloacă să

fac coronițe de păpădii și soarele

 să coboare spre chindii cu

mierea zilei prinsă în plete iar

parfumul greu al vetrei să mă

îmbete cu o dâră amăruie de

fum de iarbă și de gutui pe care

 le ronțăiam ca pe-un dar și-apoi

 dormeam dusă legănată de perna cu

 vise colorate care mă ducea într-o

 lume caldă cu brațele deschise unde

toate îmi erau permise iar eu

cu uimirea în ochi incrustată mă

 credeam din toți cea mai bogată...

ah iată de ce mi-e dor de odată...