Provocare
cu majusculă
Iscusinţa poate fi întrecută tot prin iscusinţă.
( proverb românesc)
Zăpada acoperă abundent crengile,
pământul, tot ce e trist sau obosit... Zăpada înviorează totul. Albul inundă cu
generozitate sufletul şi inspiră idei noi.Condeiul devine harnic şi dornic de a
aşterne gânduri optimiste, inedite.
Am simţit şi eu nevoia de a scrie
imediat ce am citit articolul dlui Rusu Înerţie şi lâncezeală. Nu ştiu ce
m-a oprit – poate că lâncezeala totuşi ( trebuie să recunoaştem că în fiecare
dintre noi există un omuleţ leneş care ne încetineşte uneori mişcările...) Cu toate că îmi place să iau taurul de coarne,
să schimb câte puţin lumea din jurul meu, să răstorn calapoadele, să ard ca-n
poezia lui Damian: „Au ars, s-au dăruit
de tot, / Dacă nu toţi, majoritatea...”
Vreau să cred că sunt printre cei care ard ca să lumineze, nu să facă
fum.
Am acceptat provocarea de a participa
la concursul Pedagogul Anului în 2007
şi am avut Revelaţia de a fi
învingătoare ( adevărat scrie dna Pascaru că nu banii au fost motivaţia. Nu am
văzut pentru nicio clipă un teanc de hârtii în faţa mea. Altceva mă ambiţiona –
dorinţa de a-mi învinge frica, de a mă depăşi, de a face ceva mai bun. Era
omuleţul celălalt, care trăieşte în unii dintre noi şi cere perfecţiune: vrea
mai mult, mai frumos, mai bine. Vrea să evoluăm, să nu stagnăm. Ş-apoi şi
premiul pe atunci era de cinci ori mai mic...) Am fost atât de dornică să
perseverez, să-mi demonstrez că 20 de ani de muncă mi-au format abilităţile
necesare de a construi un proiect, de a-l şlefui, de a construi o relaţie caldă
cu nişte elevi străini ( apropo, e una din sarcinile cele mai dificile, căci
copiii nu pot fi minţiţi). Am încercat să văd dacă pot fi suficient de
explicită şi suficient de simplă şi profundă, în acelaşi timp, încât să pot lăsa
o urmă ca o dâră de lumină, să fac o schimbare frumoasă în sufletul şi în
spiritul discipolilor altui profesor. Am avut emoţii teribile, după cum e şi
firesc, dar reuşita a meritat tot efortul. A fost ceva care s-a numit Istorie.
Sau Legenda mea personală, vorba lui
Coelho.
În sala Palatului Naţional, unde a
avut loc Gala Laureaţilor, era prezentă şi familia mea. Fiica cea mică, care
avea atunci 7 ani, i-a spus tatălui: „ Tăticule, pe scenă, acolo, pe treapta
cea mai de sus, sub ploaia de serpantine, e chiar mama mea. Am o mămică
faimoasă...” Cred că că nimic nu poate fi mai grăitor pentru copiii şi elevii
noştri decât propriul exemplu. Acea fetiţă, care acum e în clasa a cincea, are
deja la activ două premii mari obţinute la concursuri de creaţie organizate de
Radio Moldova, un premiu întâi la concursul Cititorului-model, în raion, patru
locuri întâi la olimpiadele şcolare etc. Participarea meal a concurs a fost o
pistă de lansare pentru elevii mei, care au învăţat să fie nişte luptători şi
au devenit, la rândul lor, premianţi la olimpiadele naţionale şi internaţionale
( chiar anul trecut eleva Rodica G. a luat locul întâil la Olimpiada Naţională
de limbă română şi menţiune la Olimpiada Internaţională de Limbă, Literatură şi
Comunicare.) Exemplul meu a edificat ideea că se poate, dacă munceşti şi îţi
doreşti din tot sufletul. Se poate, dacă în fiece zi aduni câte o picătură în
marea ce se numeşte visul tău.
Cred că aş polemiza cu dl Rusu şi pe
marginea ideii de anonimat. Am publicat
în presa republicană peste 300 de articole, am participat la două proiecte
naţionale în calitate de formator ( ÎŞE şi Prodidactica), particip la toate
conferinţele metodice raionale şi împărtăşesc experienţa mea, primesc zeci de
telefoane de la profesorii din republică, primesc la orele mele tinerii
specialişti.
Între timp, am editat şi am lansat o
carte, în două ediţii, Crâmpeie de
lumină, în care am publicat şi eseuri care reflectă experienţa şi succesele
mele.
Mi se pare foarte interesantă ideea
unirii profesorilor învingători într-o organizaţie nonguvernamentală sau într-o
asociaţie, aşa cum, pe parcursul anilor, ei vor deveni tot mai mulţi. Am
publica ghiduri, am preda ore, ne-am împărtăşi experienţa tuturor celor care
sunt interesaţi. Acum o lună, am vizitat Centrul de Excelenţă al dlui Eftodi,
profesor la USM şi am rămas plăcut surprinsă de felul cum a ştiut d-lui să-şi
etaleze performanţele într-un laborator-muzeu, excelent mobilat, dotat cu cele
mai moderne invenţii. E destul de dificil, dar ar fi o idee interesantă să
găsim un locşor, poate în Muzeul Pedagogiei, despre care am auzit că s-a
deschis şi să-l numim Laboratorul Profesorilor de Excelenţă.
Dar poate nu e atât lâncezeala, dle Rusu, cât
rutina cotidiana, care ne înghite uneori. Sunt sigură că fiecare dintre
profesorii care au devenit laureaţi are ce spune lumii pedagogilor. Nu cred că
muncă noastră „ se stinge în neant ţi nimeni n-o mai vede niciodată”, pentru
simplul motiv că noi avem în continuare discipoli, continuam să predăm. Mi se
pare cea mai frumoasă investiţie a talentului nostru cea pe care o facem în
numele elevilor care azi sunt anonimi, dar mâine ne vor depăşi. Ei se duc în
lume, studiază la facultăţi, devin oameni de vază şi poartă în ei scântei din
flacăra noastră, devenind ei înşişi flăcări de izbândă şi mântuire.
Nu mi s-a părut corect să mai
particip încă o dată la acest concurs, oferindu-le şi altora şansa de a
străluci, dar în fiece an am testat noi domenii de activitate, de extindere a
harului pe care mi l-a dat Dumnezeu: pregătirea elevilor pentru concursuri,
formarea cadrelor didactice din republică, scrierea cărţii, participarea la
emisiuni radio. Poate că aceasta e soarta noastră: de a ne trăi modest viaţa,
fără focuri de artificii, dar cu amprente clare pe retina timpului.
Revin la ideea preţioasă a dlui Rusu
şi propun, cu eforturi comune, să batem la uşa Muzeului de Pedagogie şi să
scriem o filă despre acest concurs, care, pe lângă poze, trofee şi diplome, ar
include interviuri, reflecţii ale pedagogilor laureaţi.
. sunt foarte mulţumită că profesorii
din republică mă cunosc, îmi trimit ecouri despre articolele publicate chiar pe
paginile săptămânalului Dvs., care e o pistă
frumoasă de colaborare între pedagogi. La un Seminar Republican organizat de
specialistul principal de la minister,
am predat o oră publică în faţa a 12 profesori excelenţi de română. A fost o
mare responsabilitate şi o onoare deosebită şi cred că mai mare transparenţă nu
există. A fost şi o provocare să ştiu că la lecţia mea vor fi cei mai buni şi
mai exigenţi profesori. Sunt, însă, de acord cu dna Pascaru că ar fi minunat să
putem şi noi asista la orele altor profesori originali. Vă mărturisesc că eu
una nu am avut ocazia. Cred că am avea de învăţat foarte multe lucruri
frumoase, inedite.
Banii pe care i-am ridicat în
calitate de premiu au fost cheltuiţi de mult, că aşa e soarta banului, dar
experienţa rămâne pentru totdeauna cu
noi, în noi şi certitudinea că am
scris şi noi o pagină mică din istoria pedagogiei contemporane. Sărbătoarea
acelor clipe şi revelaţia că Domnul ne-a înzestrat cu har rămâne să ne mângâie
zilele, mai însorite şi mai ploioase.
Totul e să nu ne complacem, să ne antrenăm în activităţi noi, să nu lâncezim,
vorba distinsului Redactor, căci altfel strălucirea chiar rămâne de o clipă. Cred că aceasta a fost intenţia
respectatului domn – de a ne scoate dintr-un soi de amorţeală, de a ne alunga
nepăsarea, de a ne face să strălucim în continuare, să ţinem candela aprinsă.
Şi pentru aceasta d-lui merită tot respectul ţi toată consideraţia noastră. Provocaţi-ne
în continuare, dle Redactor.
