marți, 7 februarie 2012

provocarea


Provocare cu majusculă

Iscusinţa poate fi întrecută tot prin iscusinţă.
( proverb românesc)

            Zăpada acoperă abundent crengile, pământul, tot ce e trist sau obosit... Zăpada înviorează totul. Albul inundă cu generozitate sufletul şi inspiră idei noi.Condeiul devine harnic şi dornic de a aşterne gânduri  optimiste, inedite.
            Am simţit şi eu nevoia de a scrie imediat ce am citit articolul dlui Rusu Înerţie şi lâncezeală. Nu ştiu ce m-a oprit – poate că lâncezeala totuşi ( trebuie să recunoaştem că în fiecare dintre noi există un omuleţ leneş care ne încetineşte uneori mişcările...)  Cu toate că îmi place să iau taurul de coarne, să schimb câte puţin lumea din jurul meu, să răstorn calapoadele, să ard ca-n poezia lui Damian: „Au ars, s-au dăruit de tot, / Dacă nu toţi, majoritatea...”  Vreau să cred că sunt printre cei care ard ca să lumineze, nu să facă fum.
            Am acceptat provocarea de a participa la concursul Pedagogul Anului în 2007 şi am avut Revelaţia de a fi învingătoare ( adevărat scrie dna Pascaru că nu banii au fost motivaţia. Nu am văzut pentru nicio clipă un teanc de hârtii în faţa mea. Altceva mă ambiţiona – dorinţa de a-mi învinge frica, de a mă depăşi, de a face ceva mai bun. Era omuleţul celălalt, care trăieşte în unii dintre noi şi cere perfecţiune: vrea mai mult, mai frumos, mai bine. Vrea să evoluăm, să nu stagnăm. Ş-apoi şi premiul pe atunci era de cinci ori mai mic...) Am fost atât de dornică să perseverez, să-mi demonstrez că 20 de ani de muncă mi-au format abilităţile necesare de a construi un proiect, de a-l şlefui, de a construi o relaţie caldă cu nişte elevi străini ( apropo, e una din sarcinile cele mai dificile, căci copiii nu pot fi minţiţi). Am încercat să văd dacă pot fi suficient de explicită şi suficient de simplă şi profundă, în acelaşi timp, încât să pot lăsa o urmă ca o dâră de lumină, să fac o schimbare frumoasă în sufletul şi în spiritul discipolilor altui profesor. Am avut emoţii teribile, după cum e şi firesc, dar reuşita a meritat tot efortul. A fost ceva care s-a numit Istorie. Sau Legenda mea personală, vorba lui Coelho.
            În sala Palatului Naţional, unde a avut loc Gala Laureaţilor, era prezentă şi familia mea. Fiica cea mică, care avea atunci 7 ani, i-a spus tatălui: „ Tăticule, pe scenă, acolo, pe treapta cea mai de sus, sub ploaia de serpantine, e chiar mama mea. Am o mămică faimoasă...” Cred că că nimic nu poate fi mai grăitor pentru copiii şi elevii noştri decât propriul exemplu. Acea fetiţă, care acum e în clasa a cincea, are deja la activ două premii mari obţinute la concursuri de creaţie organizate de Radio Moldova, un premiu întâi la concursul Cititorului-model, în raion, patru locuri întâi la olimpiadele şcolare etc. Participarea meal a concurs a fost o pistă de lansare pentru elevii mei, care au învăţat să fie nişte luptători şi au devenit, la rândul lor, premianţi la olimpiadele naţionale şi internaţionale ( chiar anul trecut eleva Rodica G. a luat locul întâil la Olimpiada Naţională de limbă română şi menţiune la Olimpiada Internaţională de Limbă, Literatură şi Comunicare.) Exemplul meu a edificat ideea că se poate, dacă munceşti şi îţi doreşti din tot sufletul. Se poate, dacă în fiece zi aduni câte o picătură în marea ce se numeşte visul tău.
            Cred că aş polemiza cu dl Rusu şi pe marginea ideii de anonimat. Am publicat în presa republicană peste 300 de articole, am participat la două proiecte naţionale în calitate de formator ( ÎŞE şi Prodidactica), particip la toate conferinţele metodice raionale şi împărtăşesc experienţa mea, primesc zeci de telefoane de la profesorii din republică, primesc la orele mele tinerii specialişti.
            Între timp, am editat şi am lansat o carte, în două ediţii, Crâmpeie de lumină, în care am publicat şi eseuri care reflectă experienţa şi succesele mele.
            Mi se pare foarte interesantă ideea unirii profesorilor învingători într-o organizaţie nonguvernamentală sau într-o asociaţie, aşa cum, pe parcursul anilor, ei vor deveni tot mai mulţi. Am publica ghiduri, am preda ore, ne-am împărtăşi experienţa tuturor celor care sunt interesaţi. Acum o lună, am vizitat Centrul de Excelenţă al dlui Eftodi, profesor la USM şi am rămas plăcut surprinsă de felul cum a ştiut d-lui să-şi etaleze performanţele într-un laborator-muzeu, excelent mobilat, dotat cu cele mai moderne invenţii. E destul de dificil, dar ar fi o idee interesantă să găsim un locşor, poate în Muzeul Pedagogiei, despre care am auzit că s-a deschis şi să-l numim Laboratorul Profesorilor de Excelenţă.
             Dar poate nu e atât lâncezeala, dle Rusu, cât rutina cotidiana, care ne înghite uneori. Sunt sigură că fiecare dintre profesorii care au devenit laureaţi are ce spune lumii pedagogilor. Nu cred că muncă noastră „ se stinge în neant ţi nimeni n-o mai vede niciodată”, pentru simplul motiv că noi avem în continuare discipoli, continuam să predăm. Mi se pare cea mai frumoasă investiţie a talentului nostru cea pe care o facem în numele elevilor care azi sunt anonimi, dar mâine ne vor depăşi. Ei se duc în lume, studiază la facultăţi, devin oameni de vază şi poartă în ei scântei din flacăra noastră, devenind ei înşişi flăcări de izbândă şi mântuire.
            Nu mi s-a părut corect să mai particip încă o dată la acest concurs, oferindu-le şi altora şansa de a străluci, dar în fiece an am testat noi domenii de activitate, de extindere a harului pe care mi l-a dat Dumnezeu: pregătirea elevilor pentru concursuri, formarea cadrelor didactice din republică, scrierea cărţii, participarea la emisiuni radio. Poate că aceasta e soarta noastră: de a ne trăi modest viaţa, fără focuri de artificii, dar cu amprente clare pe retina timpului.
            Revin la ideea preţioasă a dlui Rusu şi propun, cu eforturi comune, să batem la uşa Muzeului de Pedagogie şi să scriem o filă despre acest concurs, care, pe lângă poze, trofee şi diplome, ar include interviuri, reflecţii ale pedagogilor laureaţi.
.           sunt foarte mulţumită că profesorii din republică mă cunosc, îmi trimit ecouri despre articolele publicate chiar pe paginile săptămânalului Dvs., care e o  pistă frumoasă de colaborare între pedagogi. La un Seminar Republican organizat de specialistul principal  de la minister, am predat o oră publică în faţa a 12 profesori excelenţi de română. A fost o mare responsabilitate şi o onoare deosebită şi cred că mai mare transparenţă nu există. A fost şi o provocare să ştiu că la lecţia mea vor fi cei mai buni şi mai exigenţi profesori. Sunt, însă, de acord cu dna Pascaru că ar fi minunat să putem şi noi asista la orele altor profesori originali. Vă mărturisesc că eu una nu am avut ocazia. Cred că am avea de învăţat foarte multe lucruri frumoase, inedite.
            Banii pe care i-am ridicat în calitate de premiu au fost cheltuiţi de mult, că aşa e soarta banului, dar experienţa rămâne pentru totdeauna cu noi, în noi şi certitudinea că am scris şi noi o pagină mică din istoria pedagogiei contemporane. Sărbătoarea acelor clipe şi revelaţia că Domnul ne-a înzestrat cu har rămâne să ne mângâie zilele, mai  însorite şi mai ploioase. Totul e să nu ne complacem, să ne antrenăm în activităţi noi, să nu lâncezim, vorba distinsului Redactor, căci altfel strălucirea chiar rămâne de o clipă. Cred că aceasta a fost intenţia respectatului domn – de a ne scoate dintr-un soi de amorţeală, de a ne alunga nepăsarea, de a ne face să strălucim în continuare, să ţinem candela aprinsă. Şi pentru aceasta d-lui merită tot respectul ţi toată consideraţia noastră. Provocaţi-ne în continuare, dle Redactor. 

miercuri, 29 iunie 2011

Onoarea


Onoarea

„Onoarea este poezia datoriei.”
 ( A. de Vigny )

Onoarea este sentimentul că eşti util în oraşul tău, în familia ta, conştient de schimbarea care s-a produs prin tine... E minunat acest sentiment care te ţine pe verticală, te face sa-ţi înalţi privirea în sus, spre noi culmi. Dorinţa de a progresa, de a face lumea mai bună acolo unde eşti, unde vrei să faci din locul tău simplu de lucru o oază de lumină, de calm, de siguranţă, de bine. Acolo unde faci să-ţi vibreze struna sufletului, acolo unde pui şi tu umărul, unde simţi umărul colegului. Dacă ai pus o floare în grădina ta, e minunat, dacă ai sădit-o în afara ei, spre a bucura şi alţi oameni, toată lumea, cinste ţie - eşti generos.
CUM SĂ ÎNMULŢIM BINELE? Spuneţi-le celor care doresc să vă mulţumească pentru că le-aţi făcut un bine să-l facă şi ei, la rândul lor, altora şi el se va înmulţi, se va răspândi ca lumina.
            Ajungem la o vârstă la care analizăm prestaţia noastră nu doar în familie, ci şi în ţară, în societate. Ce fel de urme lăsăm pe unde călcăm? Cum ne facem meseria? Sfinţim oare locul?
            Nu e nevoie de artificii, nici de parade, nici de trompete. Este doar firescul şi simplul pe care îl zidim în fiece gest al nostru, în activitatea noastră de fiece zi.Onoarea echivalează cu responsabilitatea. De a nu rămâne în umbră, de a nu stagna sau, păzească Sfântul, a regresa. Dorinţa de a te menţine, de a urca încă o treaptă, de a fi... De a Rămâne.
            Oamenii simpli sunt acei care au fost apreciaţi, care au primit gloria adevărată. Dar latinii spun: Sic transit gloria mundi. ( Aşa trece gloria lumii). Slava şi onorurile trec, ceea ce contează este să ne rămână numele nepătat, principiile morale neştirbite.
            Onoarea este sentimentul că aparţii unei familii mari, care este neamul tău. Şi chiar sesizezi că eşti şi tu o parte a acestui Tot, a Marelui Tot. Prin succesele tale îţi cinsteşti părinţii, îţi pui în valoare tot ce ai mai frumos, îţi entuziasmezi copiii şi discipolii. Mă minunez cît de simpli sunt oamenii care au făcut mari descoperiri, au luat Premiul Nobel şi mă gândesc că onoarea este, întâi de toate, Simplitate şi Perseverenţă.
            Onoarea te face să-i fie dor de fraţii pământului, cei care cresc cu mâini bătucite pâinea şi niciodată nu aşteaptă laude: se trezesc dimineaţa, îşi pun o haină simplă şi consideră de datoria lor să muncească pământul, să-i dea lui toată cinstea şi slava.Onoarea este roua de pe frunte, sunt nopţile pline de gânduri, este zâmbetul pentru oameni şi căldura îmbrăţişării.
            Nu cel ce e în căutarea gloriei o găseşte, ci acel care îşi face onest şi răbdător munca. Ea vine cuminte şi-i luminează faţa, şi-i înseninează chipul, şi-i descreţeşte fruntea.
            Minunat şi onorat e omul simplu, cu ochii îndreptaţi spre Lumină...


lecturi pentru elevii harnici


Lista de lecturi „pentru prima şi a doua copilărie” (autor Sanda Cordoş, în Ce rost are să mai citim literatură, Bucureşti, Editura Compania, 2004)
1.       Edmondo de Amicis, Cuore, inimă de copil
2.      Hans Christian Andersen, Basme
3.      Ion Agârbiceanu, Povestiri
4.      Tudor Arghezi, Cartea cu jucării; Ce-ai cu mine, vântule?
5.      L. Frank Baum, Vrăjitoul din Oz
6.      Ana Blandiana, Întâmplări din grădina mea; Întâmplări de pe strada mea
7.      Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Întuneric şi lumină
8.     Gottfried August Bürger, Uimitoarele călătorii şi aventuri, pe uscat şi pe apă, ale baronului Münchhausen, aşa cum obişnuia să le povestească el însuşi, la un pahar de vin, prietenilor săi
9.      Constanţa Buzea, Cărticică de doi ani; Cărticică de trei ani; Cărticică de patru ani; Cărticică de cinci ani
10.  Emil Brumaru, Cântece naive
11.   Truman Capote, Alte glasuri, alte încăperi; Harfa de iarbă
12.  Lewis Carroll, Alice în Ţara Minunilor
13.  Nina Cassian, Bot Gros, căţel fricos; Jocuri de vacanţă
14.  Ion L. Caragiale, Momente
15.   Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha
16.  Constantin Chiriţă, Cireşarii
17.   Chretien de Troyes, Cavalerul Lancelot
18.  Carlo Collodi, Pinocchio
19.  Daniela Crăsnaru, Cartea pentru fata Gu, o fetiţă cum eşti tu
20. Ion Creangă, Amintiri, poveşti, povestiri
21.  Ioan Dan, Cavalerii
22. Daniel Defoe, Robinson Crusoe
23. Charles Dickens, Aventurile lui Oliver Twist; Marile speranţe; O poveste de Crăciun
24. Alexandre Dumas, Cei trei muşchetari; După douăzeci de ani; Contele de Monte Cristo
25.  Mihai Eminescu, Basme
26. Michael Ende, Poveste fără sfârşit
27.  Emil Gârleanu, Din lumea celor care nu cuvântă
28. Henry Gilbert, Robin Hood
29. Fraţii Grimm, Poveşti alese
30. Jaroslav Hasek, Peripeţiile bravului soldat Svejk
31.  Victor Hugo, Mizerabilii
32. Petre Ispirescu, Basme
33. Selma Lagerlof, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia
34. Jack London, Martin Eden
35.  Hector Malot, Singur pe lume
36. Karl May, Winnetou
37.  Gabriela Melinescu, Bobinocarii; Ceremonie de iarnă
38. Al. Mitru, Legendele Olimpului; Din marile legende ale lumii
39. Gellu Naum, Cartea cu Apolodor, A doua carte cu Apolodor
40. Charles Perrault, Poveşti cu zâne
41.  Cezar Petrescu, Fram – ursul polar
42. Simona Popescu, Juventus
43. Marius Robescu, Muşuroi
44. Gianni Rodari, Aventurile lui Cepelică Cipollino
45.  J. K. Rowling, Harry Potter
46. C. S: Lewis, Cronicile din Narnia
47.  Erich Kastner, 35 Mai
48. Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată
49. J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară
50. Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ
51.   Walter Scott, Rob Roy
52.  Ion D. Sârbu, De ce plânge mama?
53.  Radu Stanca, Versuri
54.  Ioan Slavici, Limir Împărat
55.  Marin Sorescu, Unde fugim de-acasă?
56.  Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver
57.  Grete Tartler, Târgul de animale mici; Zebra şi algebra
58. Ionel Teodoreanu, La Medeleni
59.  J. R. R. Tolkien, Stăpânul inelelor
60. Alexei Tolstoi, Cheiţa de aur/ Buratino
61.  Lev TolstoiFurnica şi porumbiţa
62. George Topârceanu, Balade vesele şi triste
63. Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
64. Mark Twain, Prinţ şi cerşetor; Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn
65.  Jules Verne, Căpitan la cincisprezece ani; Copiii căpitanului Grant; Doi ani de vacanţă, Ocolul pământului în optzeci de zile


toropeala


Toropeală

Printre frunzele sfâşiate
pătrunde soarele
pe ochiul meu drept
a ajuns o rază pipernicită,
dar atât de plăcută,
că-mi încălzeşte delicat tot interiorul
o las să mă mângâie
ca palma iubitului, nesperat de gingaşă
ca surâsul copilului meu
prin somn
îmi picură pe suflet
împăcare şi resemnare
mă face să-mi zburde paşii
pe drumul însorit al sorţii
şi să găsesc la fiece răscruce
câte un leac divin
în fiece ocean dezlănţuit
câte o insulă de salvare.
îmi era cald şi dor
de clipe nebănuite,
de ore toropite,
de ochi admiratori...

gemenele


Gemenele
Două şoapte, iată-le
Într-un dor legatele.
( D. Matcovschi )

Azi am văzut două gemene. V-aţi imaginat , probabil, că erau două fetiţe cu părul bălai, cu rochiţe  şi fundiţe identice. Ba nu. Surpriza  a fost  cu atât mai mare – erau două bătrânele. Cocoşate. Cu broboadă pe cap. Să fi avut vreo 80 de ani. Când le-a zărit fiica mea, a exclamat cu o bucurie nedeclarată: Iacătă-le!!!
Erau îmbrăcate la fel – curat şi îngrijit – aveau costume  sau rochii de mătase din aceea de cândva, cu floricele mici, albăstrui. Era foarte greu să găseşti vreo deosebire între ele ( mai ţineţi minte desenele identice din revistele pentru copii, unde căutam deosebirile? ) Exact asta mi se întâmpla involuntar. Am observat că una avea o gentuţă în mână, iar cealaltă - nu. Una mergea în faţă, parcă un pic mai repede, iar cealaltă se străduia din răsputeri să  nu rămână în urmă. Cea din faţă mi se părea mai înverşunată, dornică să ajungă undeva cu orice preţ. Cea din spate – supusă, împăcată şi preocupată să nu rămână în urmă. Oare unde se duceau? m-am întrebat în sinea mea. Şi aveau doar o gentuţă pentru două. Poate să viziteze pe cineva?
            Nu vorbeau, nu mergeau în acelaşi ritm, dar când le priveai, înţelegeai că sunt legate prin nişte fire nevăzute, care le ţineau împreună. Poate că se plictisiseră una de alta, de atâta stat împreună – de la naştere  până la 80 de ani, dar acum, că au devenit atât de bătrâne, nu se mai pot despărţi... Cred că le-o fi vizitând gândul: oare cine va pleca prima? Ce va fi cu cealaltă? Cine o va sprijini în ultimele momente? De douăzeci de ani le văd împreună. Singure... adică una cu alta... Alcătuind un cuplu bizar. Au fost împreună 80 de ani, din prima clipă a vieţii lor.
 Mă mai gândesc la ceea ce ar fi culmea - ca mâna Mântuitorului să le închidă ochii în aceeaşi zi. Mi-am imaginat, prin absurd, un sicriu cu două locuri, la fel cum sunt cărucioarele pentru gemeni. Şi chipul lor cuminte, brăzdat de riduri, aureolat de părul alb-dalb, rar şi obosit.
            Am vizitat imaginar căsuţa lor de undeva şi am văzut totul în două exemplare: cămăşi, pantofi, fuste şi, rezemate de uşa tindei, două bastoane jupuite. Destine gemene...

miercuri, 30 martie 2011

A plecat artista


A plecat artista
de pe colţul de stea
al inimii mele.
A plecat minunea
cu glas muiat
în ceară şi miere.
E tristă lumina
din clipa ei de tăcere,
Interminabil hăul
de vaiet profund şi durere.
S-a topit scânteia
divină şi nerepetată
cu nume etern,
jucăuş şi moale de fată.
Îmi plouă în suflet
cu spini
şi cu rouă de stele.
A plecat artista
atât de aproape
inimii mele.
Oare pe unde-n neunde
i-o fi risipită durerea?
Oare cine să ştie
cum jinduia
mângâierea?
Au cum e să fii
cu-o aripă-n ceruri
Şi alta-n pământ?
Au cum e să te-nalţi
şi-apoi, brusc,
 să ai zborul frânt?
A plecat artista
subţire că trestia-n vânt…
Rămâne, uimirea,
tăcerea ei
spulberată-n cuvânt.

luni, 28 martie 2011

Captivitate



În peregrinările noastre prin imperiul naturii, am descoperit, într-o margine de codru, în preajma unei mănăstiri, un cerb. Tânăr, frumos, cum numai un erbivor poate fi, cu două coarne semeţe şi cu un mănunchi de muguraşi ai coarnelor viitoare în frunte. Ochii mari, umezi şi cuminţi, blana lui catifelată îmi aminteau de căprioara lui Labiş şi de cea a lui  Em. Gârleanu.
Era un cerb captiv, singur şi trist, într-un ţarc din plasă, având în centru o pădure de urzici şi pe de lături gard cu temelie de piatră.
            L-am vizitat mai multe zile la rând, căci ne plăcea cum vine la chemarea vocii omeneşti şi aşteaptă ceva de mâncare. Atunci când nu era flămând, ridica doar capul şi, fără să se ridice, îşi continua odihna în mijlocul pustietăţii sale, de parcă ar fi spus: „La ce mă mai deranjaţi atâta?”
            Am luat cu noi imaginea lui întipărită pe nenumărate poze, dar l-am imprimat mai ales pe retina colţuroasă a sufletului. I-am dat şi un nume, care echivala, strident, cu frumuseţea izolată, supusă tristeţii, dar şi cu... protejarea. Această izolare constituia o ferire a micului cerb de colţii altor animale sau (de ce nu?) de lăcomia umană.
            Şi sufletul nostru e captiv şi se zbate într-o cetate de piatră, trupul nostru, fiind încorsetat de grijile pământeşti, de nevoile noastre materiale, de relaţiile, uneori defectuoase, cu semenii. Noi suntem captivi în acest univers, struniţi de regulile de comportare în societate, pe stradă, la serviciu etc. Ni se face uneori atât de dor de libertatea frunzei din codru, de hăulitul haiducilor, de imensitatea cerului... Iar uneori, (amară constatare), ne facem captivi ai anumitor vicii pe care le însuşim de-a lungul vieţii. Sau găsim numeroase capcane, în care nimerim benevol şi le purtăm după noi asemeni animalelor rănite ce-şi târăsc capcana prinsă de picior sau de coadă.
            Oare ne dăm seama că atunci când sufletul nostru va zbura către aştri, vom scăpa de această multiplă captivitate? Ce va rămâne atunci din sărmanul nostru suflet? Va avea el aripi puternice, lumină destulă, fapte suficiente, care să-i dea  forţa să ajungă la Înălţare? Sau se va prăbuşi în haosul Întunericului şi a Plângerii?
Într-o zi vom scăpa din captivitate. Cum va fi însă libertatea: dulce sau amară?..