Caut cuvinte

Mă gândesc la câteva cuvinte prin care

 copiii să mă țină minte și poate

 în suflet să le frământe

ca pe  niște aluat pentru

plăcinte moale moale ca

urechiușa unui prunc punct

cuvintele în fântâna sufletului 

se ascund se dau tot mai la fund

și mai la fund esența să nu le-o

 mai pătrund ș-apoi cuvintele

 acestea ca niște săbioare din

inima lor fragedă să doboare

orice rău care le va ieși în cale și

 să-i apere de tot ce în viața lor

o să tune și o să scapere și o să

 le aducă nemulțumire sau

o să- supere sau o să-i mire o

 să le trezească o tristă uimire sau

doamne ferește rătăcire de aceea

vreau să găsesc cuvintele acelea

 purificatoare pentru clipa gri când

doare tot și răul vrea să te doboare ca

 un balaur mai caut cuvântele- acelea de

 aur de tămâie de alinare și viața mea

devine o interminabilă căutare dacă

 le-ar ști cineva mi le-ar spune oare?

Încercare

Încerc să dărâm închisorile din suflet

una câte una

cu tenacitate și râvnă

cu înverșunare și sete

și ele cad anevoios

nesupunându-se

ghemuindu-se

rezistând

luptând

până la ultima pietricică

până la ultimul fir de nisip

până la ultima îndoială.

Mă zbat să gonesc îndoiala din suflet

rând pe rând

cu entuziasm și convingere

cu bucurie și grijă

și ele se târăsc dureros

încolăcindu-se

șchiopătând

opunându-se

până la ultima speranță

până la ultimul avânt

până la ultimul geamăt.

Încerc să alung durerea din suflet

cu dor și patimă

cu ardoare și încredere

și ea se ține ca o liană

zbătându-se

învârtejindu-se

rostogolindu-se

până la ultima lacrimă

până la ultima trădare

până la ultima suflare.

Ieri-azi

                         Încă mai ieri

Eram două picături

Unindu-se

Prelingându-se una în alta –

Azi suntem două oceane de gheaţă.

                        Încă mai ieri eram două frunze

Pe acelaşi ram

Şoptindu-şi secretele

Atingându-se

Înfiorându-se la aceeaşi adiere –

Azi suntem

Două crengi uscate

Bune de aruncat pe foc.

                           Încă mai ieri eram

Doi nori portocalii

Pe un cer albastru, imens

Jucându-se plimbându-se de mână

Prin înălţimea azurie –

Azi suntem două ploi

Cu grindină, nemângâiate

neaşteptate de nimeni...

                           Încă mai ieri

Eram două petale albe de armonie –

Azi  - două  frunţi încruntate

Ce nu mai vor să se ştie...

Dezmărginire

Un vultur cu aripi

scăldate în nori

Străbate prin ceaţă

troiene de dor

Cu ochii distinge

pământul sortit

Să doarmă în neguri,

s-apună grăbit.

El mângâie naltul

cu zboru-i măreţ

Străbate stihia

vâslind îndrăzneţ.

Se uită cu milă

la oameni, la flori

Şi-n trupu-i de-acvilă

pătrunde-un fior.

Ce cruntă e viaţa

fără aripi de zbor

Ce seacă-i speranţa

                               când clipele dor.

Ce-avere imensă  –

optimism şi visare

Şi-o inimă caldă,

 muiată în soare.

***

Mă-nvelesc

în coconul meu

şi stau pitulată -

aţtept să răsară

soarele,

să-mi înveselească

sufletul,

să-mi trimită

cocori grijulii

care să-şi fâlfâie aripile

peste visele mele

adormite,

să le trezească...

Primăvara oftează

în labirintul meu

şi se-ncolăceşte

cu şarpele aşteptării.

Ceas

Ticăie, ticăie, ticăie

Nemilos, ritmic, monoton

Sfărâmându-se în clipe

în ore, în zile, în veacuri.

Noi, ca nişte fire de mac,

Prelingându-ne pe sub nisipuri

Striviţí de  o roată imensă

A uitării de sine,

A uitării de toate,

A uitării de moarte...

Dor de cândva

mi-e dor de sufletul meu de cândva când

totul mă uimea și-mi trezea visuri

aprinse fiori când toate întâmplările

îmi păreau sărbători și iarna era atât

 de frumoasă cu cizmele tatei de chirză

ieșeam din casă în hudicioară și-mi părea

 că sunt într-o vrajă ușoară zburam pân-la

pârâul din vale nu-mi păsa de salcâmii cu

spini din cărare și nu-mi trebuia niciun joc

mai grozav căci toate minutele mi

se opreau în prag eu doar le-mbrățișam cu

 brațele-amândouă și așteptam cu jind să

ningă să plouă să pășesc desculță prin

 băltoacă și să alerg liberă pe toloacă să

fac coronițe de păpădii și soarele

 să coboare spre chindii cu

mierea zilei prinsă în plete iar

parfumul greu al vetrei să mă

îmbete cu o dâră amăruie de

fum de iarbă și de gutui pe care

 le ronțăiam ca pe-un dar și-apoi

 dormeam dusă legănată de perna cu

 vise colorate care mă ducea într-o

 lume caldă cu brațele deschise unde

toate îmi erau permise iar eu

cu uimirea în ochi incrustată mă

 credeam din toți cea mai bogată...

ah iată de ce mi-e dor de odată...

Să fim

Adună-mă la pieptul tău cu sete

Și  lasă-mă regină să îți fiu

Cu stropi de aur toamna să ne-mbete,

Căci iarna poate fi deja târziu.

Atinge-mi pleata cu mișcări duioase,

Șoptește-mi iar cuvinte de alint,

Să ținem minte clipele frumoase

Și să le-avem în ceasul de colind.

Apropie-ți lumina din privire

De ochii mei ce-așteaptă un surâs

Să fim acuma mai presus de fire

Să ne trăim iubirea ca-ntr-un vis.

Ferește-mă de frunza răvășită,

De anii grei topiți în nori de fum

Să fim perechea cea mai fericită

Cum n-a fost alta-n lume pân-acum.

Lacrima

Lacrimi târzii

 îmi inundă fiinţa,

Ore pustii

îşi aştern suferinţa

Gânduri rebele

îmi alungă trecutul

Lungi aşteptări

 îşi croiesc începutul.

Oameni şi flori

se topesc în tăcere

Zile şi nori

zborul îşi au în cădere.

Dor şi visare

pânza şi-o ţes solitară

Lacrimă tristă

muiată-n pelin şi fugară.

Dor…

Dor mi-e de clipa stelară,

Când sufetul simt cum îmi zboară,

Când cade o ploaie de stele

Peste înălţările mele.

Dor mi-e de-un foc  arzător

Să-mi  înteţească –al meu zbor,

Sufletul să  se scalde în dulce

 Să  nu mai stea  la răscruce.

Dor de nestinsa lumină

Ce soare vrea să devină,

Să-mi încălzească cuvântul,

Neamul întreg şi pământul.

Dor mi-e de oameni anume

Cu suflete calde şi bune

Să-mi picure lună pe strune

Pân-zarea mea va apune...

Atâta toamnă

E-aşa de multă toamnă

în inima ce plânge...

În ochii tăi uimirea

încet-încet se stinge.

Aţa de multă frunză

prin clipe răvăşită

în inima-ţi de doruri

 şi vise pustiită.

Atât de densă ceaţa

pe viaţa-mi se depune –

nu mai răzbate soare,

nu mai vibreză strune.

Grămezi de doruri arse

prin frunzele căzute

şi fila vieţi-ntoarsă

cu ani vreo două sute.

Păşesc tăcut prin vremea

cu străzi întunecate

doar orologiul poate

în miez de viaţă bate.

şi e aşa de singur

surâsul meu  departe

tu nu-i găseşti perechea

în  nopţi cu lună coaptă...

Mi-e dor de o poezie...

Mi-e dor de o poezie

tăcută, ascultătoare,

care să stea la mijlocul unei pagini,

şi, fiind citită, să-ţi răscolească sufletul

până-n temelii.

Mi-e dor de o poezie

caldă şi sinceră,

care să întremeze visele sfărâmate

ale unui tânăr.

Mi-e dor de o poezie

calmă, mângâietoare,

care să alunge deznădejdea

din ochii celui disperat.

Mi-e dor de o poezie

înţeleaptă şi fragilă,

care să oblojească bătrâneţea

unui om singur.

Mi-e dor de o poezie

ca o făclie,

ca o fâlfâire de aripi,

ca un curcubeu

care să se lipească de suflet

ca frunza umedă

de trotuar.

 În ochii tăi

În ochii tăi profunzi vuieşte marea

Şi muntele-şi alină depărtarea,

În profunzimea lor nebănuită

Nu e dojană mută, nici ispită.

În ochii tăi curaţi sclipeşte visul

Ce-şi picură prin clipe paradisul,

Se rătăceşte-olacrimă fugară

Cu dor mustind de ierbi şi primăvară.

În ochi-ţi clazi se-aprinde-n zori lumina

Să-nvăluie oglinda  lor divină

Şi orele-şi ţes curgerea cuminte

Când mă cufund în apa lor fierbinte.

În ochii tăi...

Jumătăţi

Iubim pe jumătate,

Credem pe jumătate,

Vorbim pe jumătate,

Doamne, ce ne facem cu atâtea jumătăţi de măsură?

Trăim pe jumătate,

Ne bucurăm pe jumătate,

Muncim pe jumătate,

Căutăm lumina pe jumătate

Şi orbecăim, orbecăim...

Dar într-o zi vom suferi pe de-antregul,

Vom plânge pân-la rădăcină,

Vom suspina de s-a cutremura fiinţa

Până-n rărunchi.

Ce cumplit va fi, Doamne!

Emoţie de primăvară

(gazel)

O primăvară ce-ntârzie

Îmi lasă inima pustie

Îmi este tare dor de soare

Şi dor de tril de ciocârlie

Aş vrea să văd zburând cocoare

La viaţa nouă să mă-mbie

Aş vrea să sorb din nou lumină,

Să am în suflet bucurie

Şi iar să semănăm grădina,

Să crească totu-n armonie.

Şi să mă scald în primăvară

Ca-ntr-o sălbatică stihie.

Trepte

Co

bor

trep

te

Co

bor

su

pu

să

trep

te

Ca

ut

în

ţe

lep

ciu

ne

Gă

sesc

tă

ciu

ne

Şop

tesc

o

ru

gă

ciu

ne

Când

soa

re

le

a

pu

ne…

cer

spre

ra

sca

Urc

cer

ţă

via

şi

re

Soa

noi

muri

vre

şi

tec

Cân

noi

nem

mâ

ră

să

Noi

oi

vi

ritm

în

ritm

re

ca

Ur

oi

şi

miei

de

be

al

Stâni

doi

te

câ

şind

pă

meni

Oa

ploi

tre

prin

zbor

de

ripi

A

Mi-e tare dor de pământ,

Chiar de m-apasă un gând:

Cât de uşoară mă simt

Când de noroi mă desprind.

Aşteptând să treacă timpul

Azi aştept să treacă timpul...

E cam stranie-aşteptarea.

Aşteptând să treacă timpul,

Simt cum vine împăcarea.

Vreau să zbor cu el prin lume,

Să nu simt cum mă destramă,

Să îi pot timpului spune

Că mi-i tare dor de mama.

Vreau să-mi fac timpul prieten,

Să mai stea când clipa-i dulce,

Să-şi dea acele-nţelepte

Înapoi la vreo răscruce.

Vreau s-ajung timpul din urmă,

Să desprind din el doar zborul,

Să nu simt cum viaţa-şi curmă

Visul, liniştea, fiorul.

 Atât de tristă

Mi-ai părut atât de tristă

Ochii tăi tineri se scăldau în apele

amărăciunii

Glasul tău suav

Se zbătea în mrejele

deznădejdii...

Cine te-a întristat, lumina mea?

Muguri de întrebări

îţi musteau în privire

Şi dorul tainic îşi căuta

cărarea

Cuvintele tale muiate erau în pelin...

Cine a cosit spicele speranţelor tale?

Te rog, trimite, Doamne,

O aripă neobosită de înger,

Să alunge zdreanţa regretului

Din clipele fugare ale

Izvorului meu nesecat de culoare.

                               Hr-r-r-r!

       Hârâie neştiută

                   O javră nevăzută

             Neîmblânzită, neinstruită

        Plină de bube şi negi, renăscută

     De mii de artere alert străbătută

        Plină de bube şi negi, renăscută

          Neîmblânzită, neinstruită

               O javră nevăzută

                Hârâie neştiută

                      Hr-r-r-r!

Norul

Un nor imens

ca un bolovan uriaş

apasă gândurile mele,

se rostogoleşte

peste visele mele,

tasează speranţele mele.

Cu gigantica-i putere

vrea să strivească

şi credinţa mea...

Pe brânci,

ma strecor

din iarna lui grea

cu ochii spre cer

 şi spre stea,

cu gândul la inima ta...

La menirea mea,

la-ncrederea ta.

Poem în re-minor

Reuşesc să scap din pânza-ndoielii

Reţinută-s de alte gânduri o mie

Revărsate peste labirintul

Remuşcărilor rătăcite-n destin

Reîmpac negrul-albul din mine

Reîntorcând fila obosită a zilei

Renăscând vechi dureri amorţite

Resuscitate de norul amărăciunii

Revin în tăcere la ramul uscat

Reaşez pe el mugurii vechii speranţe

Regăsesc zdrenţele viselor strivite

Reîmblânzesc tăceri colorate.

Reînvii ca o pasăre cu aripa frântă

Retezând obosită văzduhul

Revăzându-şi cuibul răvăşit

Reînnoadă prezentul cu trecutul.

 Celei mai dragi

Să ai toate zilele

Cu miros de lalele,

Să ai toate visele

Coborâte din stele.

Şi destinul să-ţi fie

Brodat cu mătase,

Să cunoşti bucuriile,

Să fii dulce mireasă.

Să-ţi deschizi larg ferestrele

Şi să-ţi intre-n tăcere

Doar culorile gândului

Fără pic de durere.

să ai trepte în faţă,

Să le urici către soare

Să te speli dimineaţa

-N picături de visare.

poezii noi

Toporaşii

în amintirea Magdei Isanos

Cu ochi senini de cer şi peruzea

Au răsărit şi în grădina mea

Îngemănaţi cu poezia ta –

Nu mă mai satur să-i pot admira.

În orice dimineaţă-mi scald privirea

În cupa lor de-albastru şi-amintirea

Îm umple de candoare-ntreaga fire

Întru prihană şi tămăduire.

Mi-aduc în viaţă freamăt şi culoare

În suflet – puritate şi vigoare

Clipa se face-o caldă sărbătoare

Iar gândul meu e inundat de soare.

             Bucurie

Bucuria apare solar vaporoasă

Arzândă, plăpândă, perfect luminoasă

Mi se-ascunde sub talpă în voal de mătase

Pătrunzând fără cheie-n a inimii casă.

***

Mă-nvelesc

în coconul meu

şi stau pitulată -

aţtept să răsară

soarele,

să-mi înveselească

sufletul,

să-mi trimită

cocori grijulii

care să-şi fâlfâie aripile

peste visele mele

adormite,

să le trezească...

Primăvara oftează

în labirintul meu

şi se-ncolăceşte

cu şarpele aşteptării.

Această  femeie

Femeia aceasta  cu ochii de frunză şi dor

Femeia aceasta ce simte al vieţii fior,

Femeia aceasta ce focul din piept mi-a topit

Această femeie de ceară şi de granit.

Femeia aceasta ce visul mi-a întregit

Femeia aceasta ce soarele-n căni mi-a servit

Această femeie ce cîntecul mi-a inspirat

În clipele grele din gheară de foc m-a salvat.

Această femeie frumoasă precum o stea

Duioasă şi sfântă prin veşnică arderea sa

Această femeie furtună , jăratec  mocnit

Vioară şi  strună de sufletul meu s-a lipit.

Un veac de- ar fi  să trăiesc lângă ea,

Lumina ei, căldura ei m-ar salva

În sufletul meu rădăcina-i senină

Îşi face cărare şi doru-mi alină.

N-avem timp

N-avem timp să privim cerul

Cu capul dat pe spate

Pentru a descoperi  conturul norilor,

Fanasmagorice palate.

N-avem timp să mergem la prieteni ,

Ulei în candele să picurăm

Pentru ca frăţia să-nţelegem

Şi oftatul greu să-l alinăm.

N-avem timp să ne-ascultăm copiii

cu glasuri muiate-n argint

pentru-a-nţelege rostul firii

şi menirea noastră pe pământ.

N-avem timp să vizităm părinţii,

să le-atingem palmele cu drag,

să simţim cum roua suferinţei

ni se-aşază pe-al luminii prag.

N-avem timp, căci alergăm întruna

După lucruri mari sau mai pitici,

Dar când termina-se-va furtuna,

Ne-om trezi cu viaţa-n cioburi mici.